Trecuseră multe ore de când Winston și Jarred dispăruseră în deşert având-o pe prințesa Sloana prizonieră. După cum socotiseră timpul de la plecarea reginei cu caii şi întoarcerea ei cu cămilele, ar fi trebuit să fi ajuns de mult în locul în care făcuse ea schimbul. Timpul trecut de la plecarea lor era chiar mai lung decât acela ce i-a fost necesar reginei să se ducă şi să se întoarcă.
– Ceva nu se potriveşte cu calculele noastre, spuse Jarred. Am fost convins că vom găsi urmele lor pe nisip şi că ne vor duce exact la locul unde se făcuse schimbul.
– Aşa este, îi răspunse Winston. Poate nu chiar urmele lăsate pe nisip ar fi trebui să le găsim, dar orice aşezare aflată pe direcţia din care veniseră ar fi trebuit să ni se arate de mult, dacă nu cumva au folosit cine ştie ce diversiune. Nu este chiar ceea ce am gândit atunci când am hotărât împreună să o răpim pe prinţesa Sloana. Mă aşteptam să găsim destul de repede aşezarea, să o eliberăm pe prinţesă şi să ne vedem de drumul nostru. Se pare însă că ceva ne-a scăpat. Poate direcţia în care am apucat-o nu este cea corectă, însă dacă nici ziua nu ne putem orienta ca lumea, noaptea nu o vom putea face nici atât. Va trebui să ne oprim când nu este lumină pentru că, uite, deja se înserează, şi nu mai avem şanse să ne orientăm, riscând să ne pierdem în deşert.

Asta dacă nu cumva prinţesa va înţelege că e mai bine pentru toţi să ne ajute. Ce spui, prinţesă? se adresă Winston apoi direct acesteia. Dacă ne arăţi drumul spre aşezarea în care a avut loc schimbul, atunci ai fi şi dumneata mai repede liberă şi te-ai alătura reginei.
– Aş face lucrul acesta cu dragă inimă, pentru că nu îmi place deloc postura de prizonier, dar, din păcate, nici eu nu ştiu cum şi unde a făcut regina schimbul. Atât la sosire, dar şi acum, la plecare, regina nu mi-a spus nimic şi nici nu mi-a arătat locul acela. Eu am rămas de fiecare dată aşteptând cu un grup de războinice, undeva în deşert. Nu mă întrebaţi care este strategia reginei în această privinţa, că nu o cunosc.
– Atunci, nu avem altă soluţie, spuse Winston, decât să ne oprim, să ne odihnim cu toţii şi dimineaţă să pornim să căutăm din nou. Deşi acum cred că suntem destul de departe, eu zic chiar că există şi posibilitatea ca cineva să fi făcut câteva schimbări de direcţie înainte de a ajunge la locul în care aşteptam noi. Dacă mă gândesc bine, atunci când se apropiau cred că am văzut ceva care mi-a atras atenţia, dar care n-am ştiut ce este. Ultima cămilă din grup avea agăţată la spate o bucată mare de ţesătură aspră, prinsă pe o bucată de lemn. Am crezut că era ceva ce găsiseră și luaseră cu ele de acolo de unde făcuseră schimbul. Nu m-am gândit nicio clipă că acea ţesătură aspră făcea parte din arsenalul lor de luptă. Acum înţeleg că acea ţesătură avea rolul să şteargă urmele lăsate pe nisip, dar și să ridice norul de praf care le acoperea deplasarea. Oricine privea de departe sau de sus nu ar fi văzut grupul de oameni şi cămile deplasându-se, ci doar un nor de praf, aşa cum vedeam şi noi când erau încă la distanţă, un nor despre care puteau crede că a fost iscat de vânt sau de vreun vârtej. Trebuie să recunosc că femeile acestea chiar ştiu să se apere, chiar ştiu cum să se camufleze într-un loc atât de larg şi de deschis. Probabil că din experienţa atâtor lupte au deprins toate aceste elemente de strategie. De aceea, eu cred că mâine în zori, chiar dacă poate fi doar o pierdere de timp, va trebui să pornim înapoi într-un cerc larg. Este singura noastră şansă să dăm de acea aşezare, dacă ea există. Vom face asta orientându-ne după poziţia soarelui, dar şi ţinând cont de mişcarea lui diurnă.
– Ai dreptate, Winston. Dacă nu găsim acea aşezare sau tabăra temporară, lucrurile se pot complica. Apă şi provizii nu avem decât pentru câteva zile. Hrană pentru cămile nu avem aproape deloc. Nu putem risca să ne pierdem în deşert. Ştii ce m-am întrebat în multe rânduri până acum? De unde știau femeile astea de tabăra de beduini? De unde ştiau că acolo vor fi turişti tocmai în ziua în care au atacat? Nu am decât o explicaţie. Că aveau toate aceste informaţii de la cineva. Nimeni nu pornește să facă atâta drum fără a şti către ce se îndreaptă. Mă gândesc că și autoritățile care sigur ne caută își pun aceste întrebări şi îl vor găsi pe omul care le-a ajutat. Asta dacă nu cumva era bărbatul din tabără pe care l-au omorât departe de privirile tuturor.
– Ai dreptate, Jarred. Și eu m-am gândit la asta, dar acum chiar nu ne ajută la nimic să ne pierdem timpul cu asta. Acum trebuie să ne concentrăm pe ce avem de făcut. Sunt de acord că trebuie să ne oprim pe timpul nopții.
– Va trebui ca în noaptea asta să ne odihnim pe rând. Unul va dormi, iar cel care rămâne treaz va trebui să o păzească pe prinţesă, dar şi să ia aminte la tot ce se întâmplă în jur. Pentru început voi rămâne eu treaz. Când voi simţi că nu mai pot, te trezesc. Încearcă să dormi, Winston, şi poate, cine ştie, până mâine ne vor mai veni şi alte idei.
– Înainte de a dormi, voi lega dârlogii celor două cămile cu o sfoară pe care mi-o voi lega de brâu, spuse Winston. În felul ăsta, orice mişcare a cămilelor mă va trezi şi mă va alarma.
– În regulă, confirmă Jarred luând un pled de pe una dintre cămile şi aşezându-l pe nisip. Aşază-te, prinţesă, îi spuse el acesteia, luând iataganul din mâna lui Winston. Prinţesa se aşeză şi-apoi se întinse pe spate.
– Pot dormi şi eu, nu-i aşa? întrebă ea ca un copil cuminte care vrea să-i arate părintelui că ştie să ceară voie, dar şi să mulţumească pentru ce primeşte.
– Sigur că poţi, prinţesă, răspunse Jarred. Sunt convins că suratele tale ne urmăresc şi sper să poţi dormi, chiar dacă vei simţi la gât lama iataganului.
– Mulţumesc! spuse prinţesa cu recunoştinţă nedisimulată şi cu un zâmbet aproape ironic. Zâmbetul îi devenise sarcastic, în timp ce Jarred aşeza lama iataganului pe gâtul ei.
Winston se aşezase la nici un pas de ei şi, neavând somn, îl întrebă pe Jarred:
– Ştii ce mă uimeşte? şi continuă fără a aştepta răspunsul acestuia. În niciuna dintre misiunile noastre nu am avut sentimentul ăsta de deznădejde. Acolo ştiam care ne este inamicul şi de unde ne putea veni lovitura sau unde se aflau cei care ne puteau ajuta. Nu mai vorbesc că ştiam clar care ne era misiunea. Ne gândeam la moarte, dar nu o luam niciodată în serios, pentru că aveam speranţa fie să învingem și să ne îndeplinim misiunea, fie să fim extraşi din zona periculoasă de echipele de susţinere şi salvare. Nu ca acum, când nu ştim mare lucru. Sper să ieşim cu bine din aventura asta. Ar fi absurd ca, după ce am scăpat din toate situaţiile periculoase prin care am trecut până acum, să ne găsim sfârşitul într-o pustietate ca asta, răpuşi de foame, de sete, de căldură şi poate de deznădejde.
– Fii liniştit, Winston, nu o să ni se întâmple asta tocmai nouă, spuse Jarred. Simt că vom mai avea multe de trăit ori de văzut împreună.
Optimismul lui părea a fi contagios. Winston se întoarse pe partea cealaltă zâmbind şi adormi. Prinţesa părea că adormise şi ea. Scotea un zgomot uşor, ca un sforăit, dar care părea mai degrabă o problemă de respiraţie. Jarred, aşezat lângă ea, ţinea mânerul iataganului în aşa fel încât greutatea lui să nu-i producă vreo rană prinţesei. Auzul şi privirea lui erau încordate încercând să prindă tot ce se întâmplă în jur. Soarele asfinţise, dar luna încă nu apăruse pe cer. Întunericul apăsa greu pe umerii lui Jarred. Prin somn, prinţesa se întoarse cu faţa către el. Mâinile ei, deşi legate, poposiseră în poala lui. Ca şi cum ar fi visat, mâinile prinţesei Sloana păreau să caute ceva. Jarred își întinse și el mâna liberă atingându-i șoldurile și coborând ușor strecurându-se ca un șarpe intre picioarele ei. Prin ţesătura pantalonului prinţesei simţea în palmă o căldură plăcută.
Mâinile prinţesei ajunseră în zonele lui intime. Din instinct, Jarred întinse mâna stângă spre ambii sâni ai prinţesei, dar văzând că poziţia nu îi permitea să ajungă la ei, hotărî să prindă iataganul cu stânga. Prin ţesătura veşmântului prințesei, Jarred simţi unul dintre sâni în căuşul palmei sale. Era tare şi ferm. Îl înfioră o undă de plăcere şi imediat aceasta se transformă în nevoia de a-i atinge direct, fără ţesătura interpusă între ei şi mâna lui. Căută în zona gâtului un loc pe unde să bage mâna sub veșmântul fetei, dar nu reuşi şi îşi îndreptă mâna către poalele acestuia, încercând să găsească acolo vreo deschidere. Prinţesa se ghemui de parcă ar fi vrut să-i îndrepte mâna spre locul pe unde putea pătrunde. Pornind de la tălpi, Jarred începuse să-i pipăie picioarele de la glezne în sus. Picioarele prinţesei erau acoperite de un fel de pantalon din acelaşi material ca și veșmântul lung care îi acoperea trupul. Îi simţea totuşi pielea caldă prin pânza lor şi părea să nu se mai sature de această senzaţie. Mâna lui urcă spre coapsele Sloanei cu o lentoare aproape perversă până ajunse la fese.
„Ce carne tare are prinţesa şi ce piele fermă!” se miră Jarred.
Făcuse dragoste cu multe femei, dar pielea niciuneia nu-i produsese plăcerea pe care i-o dădea atingerea Sloanei. Pentru o clipă se opri, gândindu-se că nu este decât o copilă, după care nu se mai putu opri. Prinţesa se întinse pe spate. Mâna lui Jarred pătrunse între coapsele ei. Prinţesa scoase un geamăt scurt. De parcă s-ar fi speriat puţin de geamătului ei, Jarred îşi trase mâna şi căută mai sus înspre buric până dădu de piele. Atingerea directă şi mirosul ei de lapte îi sporeau dorinţa. Jarred lăsă mâna dreapta să caute către brâul pantalonilor ei un loc pe unde să se strecoare în timp ce, de teamă să nu o rănească, îşi lăsă mâna stângă lângă el, pe nisip, fără însă să dea drumul iataganului, în timp ce dreapta pătrundea uşor pe sub pânza pantalonilor. Prinţesa scoase câteva gemete scurte. Mirosul ei de fruct pârguit ajunse iar la nările lui care se dilatau în dorinţa de a-şi umple plămânii şi a păstra în creier mireasma ei. Mâna lui ajunse între picioarele ei mângâindu-i labiile fierbinţi şi umede. Simţurile lui păreau că scapă de sub control şi o nevoie acută să se întindă lângă ea, să-i simtă căldura întregului trup părea că pusese stăpânire pe mintea lui, dar se abţinu cu greutate. Prinţesa scoase iar câteva gemete scurte ridicându-şi mâinile deasupra capului și desfăcându-şi picioarele într-un gest ca o invitaţie. Jarred vru să se aplece să-i sărute sânii dezgoliţi, dar tocmai atunci simţi pe stânga lui rămasă pe nisip ţinând mânerul iataganului apăsarea unui picior care-l trezi din visul acela frumos.
Înţelese ce se întâmplă văzând lângă el o războinică al cărei picior îi imobiliza stânga, lângă Winston era alta, iar la nici doi paşi regina cu alte două războinice pregătite să le reteze capetele într-o clipită. Când se uită mai atent, văzu că alte două războinice aşteptau la câţiva paşi în spatele reginei pregătite şi ele de luptă. Prinţesa se ridicase în şezut şi apoi, cu o mişcare foarte abilă, se ridică în picioare cu mâinile întinse spre una dintre războinice care deja îi tăia legătura cu iataganul...
Jarred lăsă privirea în pământ ruşinat că, de data aceasta, instinctele sale, în loc să-l ajute, îl trădaseră. Din cauza lui fuseseră prinşi.
Prinţesa, văzând că regina se apropia cu intenţia de a se răzbuna, cu aerul că dintr-o lovitură ar fi vrut să-i reteze capul lui Jarred, sări în faţa ei şi o opri.
– Nu face asta, regină, îi spuse ea. Nu am bătut atâta drum să răpim aceşti bărbaţi ca să-i omorâm doar pentru că au avut curajul să încerce să-şi găsească libertatea.
– Dacă nu îl omor eu pe el acum vor mai încerca şi altă dată, replică regina cu vocea ei tăioasă.
– Aşa este, o aprobă prinţesa destul de hotărâtă, şi au tot dreptul. Numai că de-aici înainte noi vom fi mult mai atente şi nu le vom mai da ocazia să facă asta. Ce realizăm dacă le luăm viaţa acestor doi bărbaţi? Vom avea doi bărbaţi mai puţin şi poate şi zeci de copii mai puţin. Cât l-am ademenit, i-am simţit tăria şi cred că ne pot face copii sănătoşi şi puternici.
– Trebuie să recunosc că ai dreptate, îi spuse regina prinţesei, deşi mi-ar fi făcut plăcere să-i zbor căpăţâna şi să le-o arăt celorlalţi desprinsă de trup. Aşa, în mod sigur, n-ar mai fi încercat niciunul, dar şi noi, aşa cum spui, am fi avut un bărbat sau doi mai puţin! Ai dreptate şi când spui că nu am bătut atâta drum şi am riscat atâtea ca să renunţăm atât de uşor la prada noastră. Le dăruiesc viaţa, prinţesă, dar îţi atrag atenţia că tu îi vei păzi de-aici înainte şi că orice greşeală te poate duce pe tine la moarte. Acum te iert, pentru că, chiar dacă ai greşit când te-ai lăsat prinsă, ai ştiut cum să-l atragi şi cum să ne dai de veste că ne putem apropia fără ca viaţa să-ţi fie pusă în pericol.
– M-ai învăţat atâtea lucruri bune, regină, ca să mă pot descurca în orice fel de situaţie şi îţi mulţumesc pentru iertarea pe care mi-o dăruieşti acum. Şi din asta voi învăţa ceva.
Războinicele îi legaseră deja pe Jarred şi Winston, apoi îi urcaseră pe două dintre cămile alături de ele pentru a nu risca să se mai întâmple ceva. Porniră înapoi către locul în care aşteptau celelalte războinice cu prizonierii. Îşi mânau cămilele într-un pas alert, iar viteza lor la întoarcere era cel puţin dublă faţă de aceea cu care se deplasaseră fugarii după ce o capturaseră pe prinţesă. În câteva ore au ajuns înapoi.
Petru nu putuse închide un ochi. Auzise zgomotul pe care-l făceau copitele cămilelor când încă erau departe. Sperase tot timpul că în grupul care se întorcea să nu fie şi Winston cu Jarred, dar să fie prinţesa, vie şi nevătămată. O văzu pe prinţesă alături de regină, văzu apoi cele două cămile pe care nu se afla niciun călăreţ şi o bucurie nespusă îi umplu sufletul. Se gândea că Winston şi Jarred scăpaseră.
„Dar dacă au fost omorâţi şi lăsaţi pradă vulturilor?” se întreabă el. Îndoiala se strecura în sufletul lui.
Când se gândea cum să se lămurească dacă Jarred şi Winston scăpaseră sau fuseseră omorâţi, îi văzu alături de două războinice pe alte două cămile, legaţi la ochi, dar şi încinşi fedeleş cu funii peste mâinile întinse pe lângă corp. Primul lui sentiment a fost deznădejdea. Îşi dădea seama că prin prinderea celor doi şansele lor să iasă cu bine din această situaţie se micşoraseră considerabil. Era însă în acelaşi timp bucuros că cei doi scăpaseră cu viaţă. Dacă va fi să le iasă în cale altă oportunitate, vor încerca cu toţii, ca să aibă şanse mai mari.