-din lumea necuvântătoarelor-

     După moartea bunicului Sevestean Ferchi,bunica Saveta a rămas cu tata,,Ionu’lu’Ferchi’’,cum îi ziceau sătenii.Bunica încă în putere stătea vara la casa de pe Fiad,casă cocoţată pe o coastă de deal,cu faţa la mult soare şi de unde,de dimineaţă până-n seară aveam în faţa ochilor,de partea cealaltă aVăii Fiadului,vârful pleşuv al muntelui vulcanic(stins) Ţibleş.Această Vale a Fiadului care se varsă în râul Sălăuţa,de unde începe satul Fiad pendinte comunei Telciu-aşezare întinsă din trupul căreia ies şi totodată converg trei braţe viguroase:Bichigiu,Telcişor şi Fiad este un râuleţ cu apă repede,cristalină ce-şi poartă vadul în coturi nenumărate,străjuind case demult zidite,vara cu muşcate în pridvor ale căror bogăţie de flori acoperă bârnele de lemn înnegrite de timp. Acolo,noi copiii,mergeam în vacanţa mare să o ajutăm pe bunica la treburile mărunte,să păzim pe păşune câţiva miei şi vaca bălţată ca să nu intre în pădurea mărginită cu imaşul.Animalele erau ,,slobozite’’ la păşune cam după ora 5,când somnul copiilor e cel mai dulce,dar bunica nu ne trezea aşa devreme;se ducea singură cu ele şi stătea până când soarele era ,,de două suliţe’’ pe cer,apoi venea să ne pregătescă prânzul(prima masă la ţară) şi ne trezea din visele ce ne purtau pe aripile lor în altfel de lume,lumea provenită din cărţile cu poveşti sau din poeziile spuse ori citite de către mama în zile de sărbătoare.


      După un prânz copios din papară,jumări şi lapte,zis acru(lapte bătut),luam în piept cărarea către imaş unde era lăsat paznic Gruia,tovarăş de joacă şi care în hârjoană ne trântea la pământ,apoi ne rostogoleam pe iarbă,iar el îşi lătra duioşiile şi ne mângâia pe faţă cu limba lui caldă.                                                                          
       În acea dimineaţă deosebită pentru mine am observat că bălţata nu era pe imaş,nici Gruia,dar auzeam un lătrat venind din pădure,apoi apăru văcuţa cu burta plată,doar era ,,a făta’’,după care ieşi câinele,lătrând spre mine.Mă prinse de rochiţă,trase de ea gata s-o sfâşie,mă împinse către o parte a pădurii şi iar reveni lătrând.M-am dus cu el şi nu mică mi-a fost mirarea să văd într-un hăţiş de ferigi,de-un verde crud,un viţel mititel care se căznea a se ridica pe picioarele-i subţirele.Imediat reveni şi   bălţata mugind,probabil funcţionând ceva în tărtăcuţa ei,că şi-a lăsat puiul singur.A început să-i lingă pielea umedă şi încet,încet au ieşit la imaş.
       Aşa era Gruia,un câine inteligent,numai cât nu putea vorbi,dar ne dădea de înţeles că pricepe,iar noi ne-am obişnuit să formăm cu el o echipă care ieşea cu bine din diverse situaţii.
       Adevărata povestire despre Gruia abia acum urmează.În sezonul rece,bunica şi animalele erau aduse la casa din Telciu,din capătul de sus al satului-vatră.Părinţii duceau efortul muncii în gospodărie pentru ca noi,copiii,să nu lipsim nicio zi de la şcoală.Veni şi timpul să dau examen la liceul real din Năsăud,unde am intrat cu bursă de merit,dar asta este altă poveste.
        Când veneam acasă la sfârşit de săptămână , tata , om hâtru de felul lui,îmi zicea:,,s-a înnegrit cămeşa’’? Plecarea la şcoală,luni dimineaţa,era la ora 5 ,ca străbătând cei patru km până la gară să prindem trenul de ora 6 şi pe timp de iarnă mi-era o frică de câinii dezlegaţi noaptea,dar şi de lupi,despre care se spuneau poveşti,că uneori,în nopţi geroase,traversau drumul de la o pădure la alta.Aşa că,
m-am gândit să obişnuiesc câinele să mă însoţească până la gară şi am luat pentru el mâncare în mână.Tot amăgindu-l,când îmi întorcea coada s-o ia înapoi spre casă,l-am dus până în gară.Pe peron,în aşteptarea trenului,mă jucam cu el,dar nu credeam că despărţirea de Gruia o să fie atât de grea.M-am urcat în tren şi am deschis geamul de la culoar,iar Gruişor,văzându-mă,s-a aşezat pe picioarele din spate şi se uita la mine lătrând din când în când.
        După un fluierat prelung,în uruitul roţilor şi-n eliberarea unor jeturi de abur dens,de credeai că locomotiva şi-a prins două urechi albe,uriaşe ca de elefant,trenul se puse în mişcare,iar Gruia alerga de-a lungul lui,până când trenul a trecut de-o curbă amplă şi n-am mai văzut câinele.Am intrat în compartiment cu senzaţia că ceva din inima mea a rămas pe peron,ştergându-mi pe furiş două bobiţe de lacrimă.
         Peste două săptămâni eram din nou acasă.M-am dus la Gruia să-l dezleg din lanţ şi să-i prind de zgardă iar ,,fuştelul’’scurt din lemn,arătând ca un papion ce se bălăngănea la fiecare mişcare a corpului. Acest ,,papion’’ era obligatoriu pentru a nu-l ridica hingherii de pe drum,dacă lăsam câinele liber care mai sărea gardul  să-şi întâlnească vreo parteneră.Aşa se ştia că aparţine unei case.M-am uitat cu duioşie în ochii lui,l-am mângâiat sub bot şi i-am zis ca unui om:hai,Gruio,la gară! El voia să-mi sară cu labele pe piept,de drag;era un ciobănesc carpatin mare,alb cu câteva pete gri-negre,dar când te privea ciulindu-şi urechile într-un anumit fel,jurai că în faţa ta se uită ochii unui om.
         De data asta m-a însoţit fără să-l ademenesc cu mâncare,luând totuşi un boţ de mămăligă să i-o  dau la despărţire drept răsplată.Şi aşa,de câte ori plecam la tren şi-i spuneam:hai,Gruia,la gară! El mă însoţea,dar nu în pas de plimbare; alerga înaintea şi în spatele meu,mă înconjura,voia să-şi pună labele pe mine, nu-l prea lăsam ca să nu ajung la liceu cu miros de câine pe haine,dar cred că înţelegea ce vorbeam cu el.Când îi adresam cuvinte,întorcea capul spre mine şi privindu-mă cu ochii mari,umezi,lătra scurt de două-trei ori după fiecare ,,conversaţie’’,dându-mi parcă de înţeles că a priceput ce ziceam.
         Am întrebat-o pe mama dacă Gruia se întoarce târziu acasă de la gară;mi-a spus că soseşte destul de repede:normal,abia aştepta să se prindă în joacă cu ceilalţi patru fraţi mai mici decât mine.
         Într-o sâmbătă după masa,spre sfârşit de an şcolar,la ora 16,sosea trenul de la Cluj şi trebuia să aştept pe sora mamei la gară.Căldura acelei zile de mai m-a moleşit,aşa că m-am gândit să-l iau pe Gruia  cu mine.Zis şi făcut; i-am pus ,,papionul’’ la gât şi...hai,Gruia,la  gară! Când a sosit trenul,văzând că nu  urc în el,ci iau bagajul mătuşii şi apoi: hai,Gruio,acasă!Doamne,ce tumbe făcea că n-am plecat eu şi până acasă nu s-a depărtat de noi.
        Am vrut să-l încerc cu un nou test,de aceea i-am spus mamei că sâmbătă,când vin acasă, să-l dezlege şi să-i zică:la gară,Gruişor,după Rodica!
        Minune!Când eram pe culoar,văd prin geam pe Gruia stând în coadă pe peron şi îşi mişca gâtul, capul pendulându-i-se stânga-dreapta-stânga-dreapta,doar,doar m-o zări,dar şi când m-a văzut,din două salturi a fost la mine,gata-gata să mă dărâme,lătrându-şi iar duioşiile.
        Aşa trecut-au anii de liceu şi alţi patru ani ,,a petrecut-o’’şi a aşteptat-o şi pe sora mea următoare.
      Văzând cât de greu se desparte Gruia, de noi copiii,tata nu l-a mai dus la bunica.Acolo i-a luat alt ciobănesc pe care l-a numit Bulbuc,un zdrahon de câine mai voinic decât Gruia,dar care conveţuia în   bună înţelegere şi supuşenie totodată cu pisoiul casei-un motan gri cât un mieluţ,noi ziceam că-i corcitură cu  râs de pădure; mai mult,când motanul n-avea chef de joacă,se ,,stropşea’’cu salivă la câine şi îşi zburlea mustăţile,iar Bulbuc cât era de mare,se retrăgea supărat,cu botul pe labe,în câte-un ungher.Când pisoiului îi revenea cheful,se ducea la câine şi-i dădea cu lăbuţa peste bot-în semn de drăgălăşenie-până    îl scotea iar la joacă şi la alergare.
      Aşa,copilăria şi adolescenţa mi-au fost bucurate de aceste minunate patrupede inteligente,păcat că  n-au putut să şi vorbească.Dar să revin la povestirea despre Gruia,prietenul nostru.Nu eram doar cinci    fraţi,eram şase cu el,dar la gară ne-a însoţit doar pe mine şi pe sora mea Viorica,pe urmă eu şi ceilalţi  trei fraţi:Floricel,Nelu(de cca un an a fost primul chemat la Domnul) şi Dănuţ am plecat la şcoli mai depărtate,iar Viorica s-a mutat la oraş şi Gruia eliberat de această sarcină nu-şi găsea locul.                           
       Mama ne scria că rupea lanţul să meargă la gară,iar ceferiştii din staţie ne-au relatat că de multe  ori,sâmbăta pe peron, era la sosirea trenului de ora patru şi alerga de colo-colo,doar-doar ne-o vedea coborând din el.Când acesta pleca,Gruia se zvârlea după tren,lătrând furios,pe urmă scotea un urlet prelung după care,trist,lua drumul de plecare din gară.
        Acasă,a început să mănânce tot mai puţin şi să nu mai iasă din cuşcă,de aceea l-au lăsat dezlegat de lanţ.Într-o dimineaţă când mama i-a dus mâncare,Gruia nu era în cuşcă,în zadar îl striga şi tot căutându-l
,l-a găsit îmbrăţişând iarba de lângă salcâmi,de pe coasta din spatele grădinii,loc unde ne rostogoleam cu el de-atâtea ori în joacă.Era vremea florilor de salcâmi care prelungeau coasta spre calea ferată,aici numită km 18,după inscripţia de pe borna de lângă linie.
        Mirosul suav al ciorchinilor de flori a fost cel care i-a învăluit trupul pus în pământ.Şi astăzi,emoţiile ne sugrumă vocea când ne amintim de Gruia,dar mai ales că nu i-am fost alături să-i aducem alinare  la final.
        Gruişor,îţi mulţumim că ai existat în viaţa noastră şi îţi suntem recunoscători de lecţia de ataşament ce ne-ai dat-o pentru viaţă.
        Când am venit în concediu acasă,în cuşcă începea să-şi ducă,,veacul’’ un căţelandru,un nou Gruişor, lătrându-mă furios până ne-am împrietenit.Am urcat coasta şi la margine de salcâmi,vântul  parcă  ,,uguind’’ printre ai lor ciorchini de flori albe-roz,îşi trimitea suflul  deasupra ierbii ca o chemare:
Gruio,  Gruiooo...,Gruuui...