Partea I

Dunărea curge în disperare, spre dreapta, în urcușul ei nefiresc și învolburat.
Copacii de pe marginea apei fac plecăciuni respectuoase către râul minune care aleargă neobosit.
Klenzepark. Ingolstadt. Germania.
Frumoasă grădină! Păsări nevăzute își cântă trilul prin pomii răsăriți ca flori uriașe printre milioanele de floricele multicolore care împodobesc grădina de vis. Bănci binecuvântate pentru odihna celor fără tihnă, cum sunt eu, răsar din loc în loc.
Pierdută sunt în raiul acesta. Apele Dunării mă cheamă dar viața pulsează în mine mai puternic decat atracția negativului.
Vreau ca viața mea să capete sens. Vreau să aflu de ce sunt aici. De ce am venit tocmai aici de la mii de kilometri distanță?
Așa gândea fata cu părul balai.


Exilată de bună voie, voia să muște din mărul numit viață, să primească tot ce se poate de la zâna fermecată Germania și apoi să se retragă fericită în casa ei de armonie, România.
Ochii ei caută fără încetare sensuri și simboluri în jur. Glasul ei murmură în fiecare dimineață cântece de dragoste și fericire.
Inima ei bate în ritmuri noi.
Mâinile mici, ostenite de muncă așteaptă alte mâini frumoase care să le mângâie în dansul dragostei.
Soarele răsare în fiecare zi altfel. Aici chiar și când plouă e soare!
S-a plimbat azi și a nimerit într-un nor de fluturi. Au înconjurat-o ca o mantie colorată lăsând-o fără respirație. Dunărea aleargă și nici ea nu știe unde și de ce se grăbește. Are rostul ei și nu-l cercetează. Îl împlinește doar.
Așteptarea capătă sens când sosește frumosul călător și se așează încet pe banca dragostei.
Greu de cucerit, mai înțelept decat timpul, trist în înțelepciunea lui. Mai frumos decât visul, mai ademenitor decât valul, cu ochii întunecați și zâmbet de înger.
Fata cu părul bălai și-a pierdut tot curajul. Privește mâinile lui frumoase și ar vrea sa le simtă alunecând pe corpul ei. Gândul nerostit o face să roșească de câte ori privește în ochii lui.
Dar amintirile ei nu se potrivesc cu amintirile lui. O atingere atemporală e tot ce ar putea fi între ei. Doar atât.
Ziua de mâine e planificată altfel dar Dumnezeu a vrut ca ziua de azi să fie.
Iar azi e mai important decât ieri sau mâine.
Ochii lui adânci promit milioane de senzații. Mâinile lui calde cunosc mângâieri mai tandre decât atingerea îngerilor.
Sunt doar ei, el și ea, în grădina de vis. Soarele a plecat să doarmă, Dunărea își vede de drum și nu vrea să se implice în poveste, luna s-a ascuns după un nor și pândește să afle dacă ceva se înfiripă între cei doi tineri. Ceasul a stat.
Se privesc. El îi culege mâna încetișor, ca pe-o floare firavă, când ți-e frică să nu îi strici petalele. Ea îndrăznește să depună o sărutare mică de tot pe obrazul lui frumos și tânăr, foarte aproape de zâmbetul lui firesc.
Acest sărut descătușează valuri de energie, senzații și sentimente. Valuri de sărutări acoperă trupul ei și parcul freamătă. Un vânt de primavară rece se pornește de le îngheață sufletele.
Sărutările îngheață și ele, ceasul pornește iar, Dunărea se învolburează iar, deranjată de toată povestea.
Ea nu știe vorbi, el nu poate vorbi.
,,Venim maine iar să vedem Dunărea?", gândește fata cu părul bălai.
Cine știe ce va fi mâine? Vom vedea...
Donauman se pierde în noaptea întunecată ca ochii lui...


Partea a II-a

Florile plâng cu lacrimi de rouă.
Cristalul lor alunecă și mângâie pământul însetat. E primăvară.
Donauman calcă apăsat pe cărarea ce însoțește Dunărea. Ca un stăpân.
Trist ca întotdeauna, preocupat de gânduri, el nu lasă dorurile să-l stăpânească. Nu permite decât rareori o senzație să-i tulbure liniștea și adâncurile.
Misterul lui e tocmai această citadelă în care singur s-a zidit. Pare că așteaptă ceva dar de fapt el nu vrea decât să nu i se întâmple nimic.
Și vine ea. Fata cu părul bălai, care are privirea de foc și îi arde sufletul cu dragostea ei năvalnică.
Câteva minute într-o seară a lăsat-o să-i tulbure trista liniște. Dar nu mai vrea s-o lase în sufletul lui nici măcar o clipă. Ar fi fericit să nu fie el dragostea ei. Să nu fie dragostea nimănui. Așa vrea el. În singurătate s-a obișnuit. E mai firească pentru el decât orice altă stare. Nu vrea să-și împartă tinerețea cu nimeni. E bine așa cum e.
Dacă o lasă să se apropie de el va trebui să-și asume riscul durerii unei despărțiri. Pentru că ea va revărsa dragoste asupra lui și în scurt timp va înțelege că poveștile lor nu se potrivesc, că drumul lor nu poate fi împreună.
Și-atunci el va fi cel rănit. Povestea la care ea se va întoarce e mult mai frumoasă decât trista lui poveste.
Dar s-au întâlnit din nou. Așa a fost să fie. Și tot ce gâdeau și doreau înainte de momentul întâlnirii deodată își pierde orice valoare.
Ieri nu mai există. Mâine e ceva foarte îndepărtat. Se aude încet o melodie: ,,Tomorrow may be raining but tonight we have the stars..."
Gurile însetate de dragoste se ating, apoi mușcă una din cealaltă și se rănesc în nebunia celei mai lacome sărutări, care nu se mai termină.
Șoapte de dor abia auzite rostesc: ,,Ich liebe dich", ,,Ich liebe dich auch".
Valuri de lacrimi alunecă pe obrajii fetei. Iubirea asta e interzisă și ei o știu. Mâna lui se strecoară timidă, apoi lacomă ca și gura lui de foc. Ar putea avea pat de flori pe malul Dunării, dar atingerea realității o face să amâne momentul greșelii. Aleargă înapoi la viața ei cu sărutarea lui pe trup, iar el se pierde din nou în noapte ca un duh rătăcitor.
Doar șoapta lui rămane de neșters în inima ei. ,,Ich liebe dich auch!"
Și dorința de a-l fi cunoscut mai mult...