Dragă cititorule, această poveste simplă, care s-ar putea numi ”Jilțul”,  trebuie văzută. Spun văzută, pentru că asta e cazul să faci. Să vezi. Știu că te-ai învățat să asculți, te-ai obișnuit cu ”ochi străini”, dar, de această dată, mobilizează-te și VEZI!
Ce vezi? Un fotoliu pe o pajiște verde. Dacă ești cumva romantic, citește ”de smalald”. Fotoliul respira într-un cerc cu diametrul de zece metri. De ce zece? Sună bine. Are prestanță. Impune. Dincolo de acest spațiu, să-i zicem ”sacru”, stau de veghe cuminți brazii, cu tot ansamblul natural (iarbă, ferigi, pietre). E de prisos să-ți spun că pajiștea, corect ar fi ”poiana”, se află la o oarecare altitudine. Cum să te apuci să visezi așa, fără o minimă ”regie”. Un mic efort, vă rog! Aromele se simt. Aduc a copilărie. Nu cea cu prăjituri, gogoși sau chiftele. Cea cu gutuie, mentă rozmarin. Cea cu libertatea de a alerga pe câmp, atins de vânt, ocolit de praf. Cea în care ai fost, pentru o scurtă vreme, rege.
Obosit de urcuș, omul de la oraș (”de oraș”) ajunge pe platoul fotoliului. Nu-l vede imediat, ocupat fiind să se aplece spre pantofii de firmă, încălțați pentru prima oară.

Botezul ascensiunii!. Oasele îl anunță deja că se află într-o aventură nepotrivită. Respirația sacadată și scurtă prefigurează viitoare interdicții. Are vârsta la care trebuia să aleagă. Bifurcația vieții. Răscrucea. Părul amintește jalnic de fostele bucle blonde. Nasul a pierdut fermitatea și trage în jos. Obrajii, gâtul, ce să mai vorbim, știți foarte bine cum se manifestă declinul. Pumnii strânși demonstrează că e, totuși, capabil de o ”revoltă”.
Până la urmă, revolta este motivul ”evadării” în natură.

Ridicându-se cu ajutorul mâinilor bine proptite pe genunchi, vede fotoliul. În opinia sa, unul obișnuit, confortabil, încăpător, vechi. Arcurile nu i se vedeau, se bănuiau doar prin țesătura pătată. Un fotoliu cu spătar înalt, de șef. De șef gras, pentru că unul pirpiriu s-ar fi simțit dominat. Mobilier greu, de preț, la vremea lui.
    Fără vreo ezitare, se așează pe fotoliu și se lasă inundat de ”o stare de bine”. Privește brazii din preajmă, mulțumit că sunt frumoși, drepți, înalți. Ca o strajă vie. Dă puțin din picioare, cât să trezească iarba și se gândește că ar fi bine să se descalțe. Desculț, se simte puternic și liber. Ridică mâinile deasupra capului și-i trece prin cap că ar fi bună o măsuță de cafea în dreapta sa. Chiar dorea o cafea. Aromată. Cu caimac.
Ia să te văd, Doamne, zice aproape cu voce tare, dai și tu o cafea? Clipește mirat. În prelungirea mâinii sale, e măsuța din lemn lustruit, având ca trofeu o ceașcă albă, cu farfuriuță dreptunghiulară, cât să ai loc și de câțiva biscuiți. Aroma de cafea e copleștoare, astfel încât renunță să se mai mire sau să pună câteva întrebări, ca orice om.
Bea din cafea și nu-i trece prin minte să mulțumească. În schimb, gândește că ar fi bună o carte. Să citească ceva, așa, ca în concediu.
După cum vă dați seama, în clipa următoate avea deja, în mână  o carte, nu prea grea, genul ”lejer”, ca un șpriț de vară. Cu ceva idile, cu ceva intrigi, cu părăsiri, regăsiri, ca toate cărțile de divertisment.
A apărut, însă, o problemă: s-a întunecat. Plictisit de ”apucăturile” intelectuale nerușinat arătate într-o poiană autentică, soarele s-a retras, obligând cititorul să ceară ”lumină”. A apărut lângă el un lampadar comod, cu aprindere ”la picior”. Și așa, sportivul a eșuat ascensiunea.
A citit până după miezul nopții. Mai mult, a îndurat frigul dinaintea zorilor. La un moment dat, a cerut, totuși, un zid în spate. Să-l apere de vânt. Și încă trei, să se închidă spațiul pe care l-a ocupat cu o zi înainte. A cerut ușă, ferestre, verandă și, evident, acoperiș, pentru că s-a pornit o ploaie deasă, de munte.
Obosit de efort, pentru că trebuie o oarecare concentrare să formulezi cererile într-o logică dictată de ”util”, a adormit și a visat că pleacă la munte, la iarbă verde, că urcă și urcă spre vârful muntelui, să se elibereze.