Zilele trecute umblând alene prin burg și încercat de amintirile, care in ultima vreme au devenit paliativele necesare pentru pofta de viață a mea și a multora ca mine, m-am trezit strigat de la o terasă de cineva. Era singura terasă rămasă pe centru, care rezista capriciilor toamnei ,fiind acoperită cu un inveliș de plastic care îi apăra de frig sau de ploaie, pe cei care așezați la mese beau și mâncau cu nepăsare. Foile acelea de plastic care îl protejau de intemperii pe client, mie, îmi dădeau o senzație ciudată ca și când m-aș afla închis într-un solar sau o sera sau mai degrabă într-un prezervativ, apărându-mă de viață, de mine însuși ,de realitatea de afară. Acesta a fost și motivul pentru care am ezitat destul de mult înainte să mă strecor timorat printre fâșiile de plastic ca printre niște nisipuri mișcătoare. Persoana care mă strigase îmi părea de departe cunoscută.

Apropiindu-mă mai mult am avut surpriza să-l recunosc pe un fost coleg de-al meu de liceu pe care nu-l mai văzusem de multă vreme și despre care în schimb auzisem că în ultimii 20 de ani prosperase în plan economic și financiar dar și că înaintase în plan politic. Lucru de altfel destul de obișnuit în vremea noastră.

Cum spuneam, l-am recunoscut pe fostul meu coleg, K. Acesta trona la o masă, ocupând singur o banchetă pe care erau așezate o pereche de cârje din acelea ca pentru invalizi sau persoane accidentate. În jurul său, așezați ca o corală de copii pentru Crăciun, stăteau niște indivizi cunoscuți ca “yesmani” pentru oricine dădea de băut. Printre ei am recunoscut niște foști colegi de școală, pe care de asemenea nu-I mai văzusem de mult, ca să zic așa, aproape de la căderea zidurilor Ierihonului. În fine, după ce m-am apropiat mai bine , după pupăturile de rigoare m-am așezat și eu la masă spunându-i amfitrionului nostru că-mi doresc doar un ceai . Deși K. a insistat multă vreme “să-mi comand orice îmi doresc” l-am refuzat explicându-i că doar un ceai îmi doresc și atât. Bineînțeles că m-a întrebat cu un aer ipocrit dacă m-am pocăit stârnind râsul sughițat al celor din jur care îl aprobau entuziaști. I-am spus că nu și l-am întrebat politicos ce mai face. La întrebarea mea el mi-a răspuns cu un aer glumeț arătând spre cele două cârje care se odihneau pe banchetă: ,, Ce să mai fac? Ia uite și eu cu rolele!” La răspunsul său, gașca de pricolici și de stârpitori de alcool care-i alcătuiau un fel de curte după modelul celei regale din filme, a izbucnit în exclamații și hohote de râs entuziaste. După ce a reluat replica de mai multe ori domnul K., a început să-mi povestească despre un accident groaznic pe care l-a avut cu ,,SUV-ul său”,un BMW X5 pe una din șoselele patriei, pe când se întorcea de la mare, de la o întâlnire cu niște colegi din Senatul României. Mi-a spus cum a zăcut în câmp multă vreme , cum abia după o oră au venit ajutoarele ,cum între timp niște ţigani corturari în loc să-i ajute ,îi jefuiau și mai ales faptul că însuși președintele Senatului s-a interesat zi de zi de soarta sa. În sfârșit după câteva ceasuri de depănat amintiri pubertine și scandaloase, K. și-a apelat telefonic la mobilul său scump șoferul și luându-și rămas bun de la toți și promițând că va reveni s-a îndreptat schiopătând ,în cârje spre mașina senatorială repetând încântat în timp ce se îndepărta:,,Ce să fac? Ia... și eu pe role!”. Peste un timp am plecat și eu spre casă , gândindu-mă la cele petrecute. Știam și eu ca mai toată lumea că role se numesc acele patine cu rotile pe care le folosesc copii și tinerii pentru a aluneca pe asfalt în anotimpurile lipsite de zăpadă. Totuși nu reușeam să înțeleg care era legătura dincolo de aspectul comic al echivalării cârjelor cu rolele, fiindcă trebuie să existe o legătură, că doar nici un politician sau înavuțit nu-și permite gratuități de dragul unei glume cu foștii colegi?! Dar deodată m-am luminat și am priceput că politicianul, fostul meu coleg de liceu, domnul K., cu sau fără intenție îmi spusese adevărul despre noi și viețile noastre în care numim cârjele-role, sărăcia-cerință a Uniunii Europene, furtul-progres, șpaga-însănătoșire economică, nefericirea-lipsă de bani, că trăim nu numai într-o lume ilogică dar și profund ilegică și că asemeni unui personaj din “Colonia penitenciară” a lui Kafka ne făurim viitoarea ghilotină pe care probabil o vom numi istorie și că tot pe drept cuvânt nu ne trăim ci ne târâm sau ne alunecăm viața pe rolele istoriei. Dixit et salvit anima mea.