Cartea lui Cristian Gabriel Moraru, Generatia 27 și textele ei doctrinare (Alexandria, Editura Tipoalex, 2010), riguros construită, cu 4 capitole clare, un Argument, Concluzii și Bibliografie, este o lucrare de sinteză ce esențializează opurile de referință ale lui Eugen Ionescu (Nu), Emil Cioran (Schimbarea la față a României), C-tin Noica (Mathesis sau bucuriile simple), având țintă programul estetic  al unui grup interbelic, elitist, cu șef recunoscut — M. Eliade și un strateg — Nae Ionescu, rampa spre legionarism, dar si tribună a talentului prin ziarul „Cuvântul”, unde nu puțini și-au făcut ucenicia, cu și fără glisări spre politica vremii.
Grupare de scriitori și eseiști (M. Eliade, E. Cioran, E. Ionescu, A.Holban), filosofi (C-tin Noica), sociologi (Traian Herseni), esteticieni (Petru Comarnescu) și alți cărturari cu operă     (M. Vulcănescu), această promoție interbelică propune și altceva decât marile doctrine din epocă — modernismul, avangardismul și tradiționalismul... O anume frondă și nealiniere la tezele unui mentor deja celebru, cu intuiții și verdicte confirmate (E. Lovinescu), dar cu obiective ferme: sinteza, paideia și „experiențialismul”, concept paternalizat de Petru Comarnescu.


De ce se preferă acel an, 1927, în denominația grupului? Pentru că atunci câțiva tineri școliți, incomozi, insurgenți, de 20-25 de ani, s-au reunit, și-au găsit vocația în articolul „Itinerariu spiritual”, de M. Eliade, deja asumat ca lider generaționist, cu idei îndrăznețe, profunde. Se pare că sintagma „Genetatia 27” i se datorează lui Dan C. Mihailescu, semnatarul volumului Scriitorincul. Ca orice intelectual onest, C. G. Moraru indică cele două surse bibliografice fundamentale: Dan C. Mihăilescu și Alexandru George, autorul vol. Alte reveniri, restituiri, revizuiri.
În fapt, dincolo de cele  3 regimuri politice (carlist, antonesciano-legionar si comunist) din acele vremuri, afirmarea s-a produs timid prin gruparea „Forum” (1931-1932) și plenar, grație „Criterionului” (1932-1934), așadar, deceniul 4 a fost decisiv pentru Eliade și confrații săi, unii aflați în exil extern (Eliade, Cioran si Ionescu), ceilalți în exil intern, în frunte cu Comarnescu și Noica, intelectuali cu ani grei de temniță și disprețuiți nemeritat. Nu în ultimul rând, universitarul Nae Ionescu și ai săi discipoli au dovedit mărinimie prin gazeta lui. Poate mai adecvat ar fi să se spună „Generația lui Eliade”, mai ales că savantul de la Chicago a fost factorul coagulant.
Daca prima parte revine corifeilor, ale căror texte-manifest sunt descrise pe orizontală, cu puține forări în subtext, cealaltă îi vizează pe restul membrilor din acest colectiv disipat între Vest, recte Franța lui Cioran și Ionescu,  SUA lui Eliade și Estul asaltat de socialism și comunism, de neacceptat de către un Noica, un Vulcănescu sau Comarnescu. Deci, li se acordă atenție și fratilor Botta și Acterian, lui M. Sebastian, M. Polihroniade, Paul Sterian, Petru Manoliu, Ionel Jianu, Petre Țuțea ș. a.
Practic, se realizează un fel de fișe de dicționar pentru lectori grăbiti sau cu restrâns timp liber. Nu numai „gladiatorii din arenă” — cum îi numește criticul — merită omagiul, ci și colegii nu atât de vizibili, ocoliți de programele liceale și universitare. Necum de Cristian Gabriel Moraru.
Discursul exegetului este unul rațional, pertinent, cu rare „podoabe” artistice, obiectiv, simplu, axat pe mesaj, nu pe formă, și lipsit de blocaje lexicale și hermeneutice în fața unor titani ai culturii universale, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Criticul Cristian Gabriel Moraru are feelingul capturării esențelor tari, instrumentând un vocabular lax, nepedant...
În concluzie, o carte utilă, agreabilă, cu ideatică densă în registrul accesibilității, unde frecvent istoricul literar cedează locul criticului și invers, surprinzându-l și pe lectorul avizat. Prin sobrietate, acribie, recursul la logică, adevăr, evidență, nu este chiar hazardat a-l percepe pe harnicul și prolificul filolog Cristian Gabriel Moraru  drept un posibil  emul al lui Alexandru Piru.