Costel Stancu propune o nouă ocupație pentru includerea în nomenclatorul activităților economice din țara noastră: Înghițitorul de creioane (Editura Tim, Reșița, 2009). A fi înghițitor de creioane e chiar mai periculos decât să fii înghițitor de săbii, atât pentru coșmarurile provocate („Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat / strâns de gât de acestea”), cât și pentru că vârful acestor instrumente de scris e de două ori ascuțit: odată fizic, apoi prin ceea ce lasă în urmă: cuvintele, care adastă să fie așternute pe coala albă („Când scrii, treci din albul pietrificat al hârtiei / în ființa ei curgătoare”).
    Ș totuși, oricâtă teamă ar provoca, întotdeauna există loc pentru mângâiere („Îi era teamă să le / mai lase / să umble libere prin casă, le închidea / într-un dulap scoțându-le de acolo numai când / avea o reprezentație ori i se făcea dor să le / mângâie”).
    Așa cum înghițitorul de creioane este un jucător, fiecare om se joacă, la rându-i, cu viața și moartea, care sunt inseparabile („Viața și moartea-s două zaruri / ce nu au numere perechi”). De altfel, între aici și dincolo există o punte extrem de fragilă, iar Dumnezeu își pune mereu creația la încercare („Pentru a te pune la încercare, Dumnezeu / balansează podul dintre aici și dincolo”).


    Dificultățile ivite în față pot duce la o defulare explozivă („Golesc pahar după pahar și îl înjur pe Dumnezeu. / El e răbdător, nu-mi preface vinul în apă”), având drept efect întărirea credinței („Doamne, tot la tine ajung // Asemenea ocnașului care / a greșit drumul și s-a întors / (...) / în aceeași celulă”) și conștientizarea sinelui, a propriei condiții („Dar ajungând 'nainte-ți, Preamărite, / te-aș fi-ntrebat atâtea că am tăcut pe veci”).
    Chiar dacă moartea pândește mereu, și omul o provoacă („Joc ruleta rusească. / De unul singur. / Înving mereu. / Sunt aplaudat”; „La sfârșit, voi fi atât de sărac / încât nu-mi va mai rămâne / decât să visez!”). Mirele („Stau / pe marginea gropii / în cămașă de mire”) își așteaptă mireasa („Mireasa promisă / -mereu - / altcuiva”) în van, moartea fiind imprevizibilă („Am martori de soi / - adâncul, înaltul - / că te-am găsit, Moarte, / încurcată cu altul”).
    Dincolo de agitația atotstăpânitoare („o corabie / în mijlocul mării / - viața mea”), deznădejdea trebuie înlăturat, pe lume existând dragoste (chair dacă rară și riscantă, întotdeauna își are farmecul ei: „Dragostea mea / crește / ca floarea pe piatră, // cu rădăcinile în sus, / să se apere / singură”), dar și mici bucurii care fac întotdeauna diferența, precum dansul (fie el și cu moartea: „Ce-i pasă, mâinele-i departe! / Moartea? Mai mult o arătare. / O insulă spre care tot vâslești / iar când ajungi aproape, ea dispare”; „E ora dansului, cântați viori! / (...) / Acum, până și regele îl iartă / pe cel ce i-a turnat otrava-n vin”).
    Timpul trece în defavoarea omului, încetul cu încetul, lăsând urme adânci („Piatră de moară, timpu-ncet mă roade, / în măcinarea lui sunt doar un bob - / niciunul dat păsărilor în ceruri / unde la împărat se-nchină rob”), dar aceasta nu înseamnă că trebuie lăsat să treacă oricum, ci, din contră, trebuie extras maximum din fiecare moment („Fiecare clipă trăită / e un bănuț de aur / risipit de Dumnezeu / pentru mine”).
    Sinuoasă, intensă, ușor ironică, sinceră, temperamentală, meditativă, gravă, dar fără a cădea în pesimism, poezia lui Costel Stancu e o invitație a cititorului la... dans.