Volumul de eseuri Puncte de sprijin, semnat Constantin Dehelean (Editura Eurostampa, colecția preTexte,Timișoara, 2018) pune în discuție valoarea, acel ceva nedefinit care formează (sau ar trebui să formeze) un fundament pentru dezvoltarea individului, societății, dar și a culturii și care în prezent e căzut în derizoriu prin promovarea falselor valori.
    Este structurat în trei părți: Eu, cititorul, și războiul meu; Pagini de pe frontul de west (prospecțiuni de geografie literară) și Meridiane istorice într-o geografie literară.
    Prima parte este o adevărată apologie a cititului, singurul în măsură de a dezvolta spiritual omul și aducător de liniște și pace: „Cărțile salvează tot ce nu putea fi salvat pe câmpiile de bătaie” (Preambul). Este firească, așadar, asemuirea librăriei cu un templu, aici omul redevenind o persoană, o ființă, redobândindu-și puterea de analiză proprie, rațiunea, fiind „un pas spre Purgatoriul care delimitează ștergerea creierelor (...) de curiozitatea umană (...)” (Librăria, un sanctuar). Totodată, doar lectura poate face o diferență între literatura bună și cea slabă, totul trecând prin filtrul subiectivității, dincolo de canoanele instituite și acceptate ori nu (bunăoară, Alistair Fowler numește șase tipuri de canon: potențial, accesibil, selectiv, oficial, personal, critic), iar taina acesteia poate fi cu adevărat descoperită numai în biblioteci („răsfoirea cărților se realizează în liniște și într-o atractivă taină” – Despre lectură).

În Despre liric, pornind de la studii întreprinse de Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Gheorghe Crăciun și nu numai, autorul pune în discuție viabilitatea liricului în poezia contemporană, răspunsul fiind indubitabil „da”: ideea postmodernistă a morții lirismului este o blasfemie”, iar în Despre «sine» se oprește asupra jurnalului literar, o specie literară liberă de canoane și o expresie a sincerității. Totuși, menționăm că (așa cum demonstrează și Ana Selejan în volumul Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 - 2011), diariștii sunt tentați uneori să ascundă, să omită ori să interpreteze într-o anumită direcție (convenabilă) diverse fapte și întâmplări.  Și plagiatul este dezbătut de autor în acest volum (Despre plagiat), atât pro, cât și contra, fiind menționate apariția acestui termen în antichitatea greco-romană și prezența acestui subiect în lucrările lui John Steinbeck (romanul Iarna vrajbei noastre), Jan Fabre (piesa de teatru Regele plagiatului) și  Hélène Maurel-Judart (studiul Scurtă anchetă asupra plagierii, fără rezerve). Concluzia care se degajă constă în necesitatea unui dialog al originalității între autor și cititor, dincolo de morală și legalitate (plagiatul „nu este, până la urmă, doar o problemă juridică sau etică”). Constantin Dehelean se oprește asupra misterului valabilității perene a valorilor antichității în ceea ce privește omul în Despre obsesia «experimentului» antic, sau despre începuturile umanității împlinite, a cărui dezlegare ar duce la înțelegerea omului dar și la raportarea sa la mituri. Lucrarea Arhipeleagul gustian. Contribuții la istoria Școlii sociologice de la București de Sanda Galopenția, care iese din cercetările gustiene de pionierat („fiind pusă într-un registru al cercetării începutului studiilor sociologice, nu însă și al studiilor de sfârșit de etapă”), este analizat în Despre Continentul România și Arhipeleagul lui, iar articolul Cine a ucis poezia? de Joseph Epstein (ce constată o „tragedie” a sensibilității poetice americane, care este minunată dar lipsește – aproape – cu desăvârșire) – în Despre poezia Westului Îndepărtat. Tot asupra poeziei se apleacă autorul și în Despre poemul de departe... (Ah! Orientul, Orientul...) ˗ unde observă că descoperirea Orientului Extrem, a Japoniei și a poeziei sale a adus un suflu nou poeziei europene, dintre categoriile acesteia fiind amintite tanka sau hanka, haiku-ul, senriu-ul. În Despre Poemul ca esență autorul constată că minimalizarea expresivității lingvistice duce la o sublimă esențializare, precum în volumul Poeme într-un vers de Ion Pillat. O altă observație a autorului rezidă în faptul că nașterea progresului se datorează principiului contrarietății, în absența căruia un text neavând o imagine reală (Despre arta contrarietății). Privitor la identitate și alteritate (Despre identitate și alteritate), Constantin Dehelean apreciază, pe drept cuvânt, că într-o epocă a globalizării trebuie acordată o atenție deosebită identității culturale  („pentru a te arăta lumii înseamnă să-ți pregătești propria identitate pentru acceptarea alterității”). Meditații despre carte, scris și literatură sunt cuprinse în capitolul (Câteva file de jurnal), fiind recunoscută vigoarea primită de la poezie.
În cea de-a doua parte sunt analizate cinci lucrări: Printre nouăzeciști. Profil de etapă (2013) de Gheorghe Mocuța (Nouăzeciștii – o generație sandwich) – unde se regăsesc Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Robert Șerban, Rodica Draghincescu ș.a.; Critica de serviciu (2013) de Vasile Dan, cu referiri la Andrei Bodiu, Horia-Roman Patapievici, Cornel Ungureanu, Marta Petreu, Vasile Gogea, Nichita Danilov ș.a. („Critica de serviciu” un demers al construcției propriului caracter, vs. nașterea unei cărți vii: o carte de identittate și o carte de muncă); Colecția de călimări (2013) de Aurel Pop, o contribuție adusă la interpretarea poeziei (Mihai Eminescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Eta Boeriu, Ion Pop, Virgil Mazilescu, andrei Codrescu ș.a.), a prozei și a eseului de la noi (Gheorghe Perian, Cornelia Cistelecan, Alexandru Vlad ș.a.), dar și a lui Rilke (Călimările poetului sau ethosul imprevizibilității interpretative); G.I. Tohăneanu. Optimus Magister (2017) de I. Funeriu, ce conține „amintiri, reflecții, completări” ale acestei personalități, dar și omagiile aduse de către discipoli ori profesori universitari timișoreni („Iurare in verba Magistri” și empatia reciprocă) și Arta paricidului la români (2016) de Cornel Ungureanu, care „fotografiază” personalități literare precum Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu, Eugen Barbu, Eugen Ionescu, Mircea Streinul, putând fi un nou capitol din Istoria secretă a literaturii române (Arta paricidului, o ecuație deschisă, cu multe necunoscute).
În cea de-a treia parte este adusă în atenția cititorilor o personalitate ce susține rolul important al românilor în spațiul arădean în secolul al XVII-lea, și anume Gheorghe Brancovici (O lume a istoriei europene prin personalitatea lui Gheorghe Brancovici), autor al unor cărți precum Carte de rugăciuni, Catehism, Comentarii ale unor versete biblice, Cronica slovenilor Mysii cei din Sus și cei din Jos Mysii, urmărind ridicarea popoarelor din Balcani contra turcilor. Tot aici (Opera Densusienilor. Repere transilvănene) este evidențiat rolul „dinastiei” densușienilor în dezvoltarea culturală și spirituală a poporului român, începând cu anul 1848 și continuând pentru aproape o sută de ani, cele mai de seamă personalități fiind Bizantiu (preot), Nicolae (avocat, apoi profesor), Aron (avocat) și Ovid (profesor universitar), dar și al revistei „Salonul literar” (înființată de Alexandru T. Stamatiad) în dezvoltarea culturii din Transilvania de după Unire, o perioadă plină de frământări (dar nu și pe plaiuri arădene, un model de conviețuire), în paginile căreia au publicat atât scriitori arădeni, cât și de dincolo de Carpați: Tudor Arghezi, Al Macedonski, Aron Cotruș ș.a. [„Salonul literar” (Arad, 1925-1926) – o pagină importantă în cultura transilvăneană]. O altă revistă importantă din Arad este „Arca” [Eheu! Fugaces labuntur ani! (Hei! Cum fug anii!) – o ascensiune spre identitate: „Arca” west-ului extrem (la 25 de ani de existență)], Vasile Dan fiind redactor-șef fondator (printre cei care au contribuit la apariția  numărându-se Romulus Bucur, Ovidiu Pecicn, Dorel Sibii, Petru M. Haș, Ioan Matiuț, Horia Ungureanu, Gheorghe Schwartz, Florin Bănescu, Viorel Gheorghiță, Pteru M. Ardelean, Iulian Negrilă, Horia Medeleanu, Onisim Colta), în jurul căreia a fost înființată Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România (1994).
Puncte de sprijin reprezintă un demers binevenit în viața culturală românească întrucât, pe de o parte, aduce la cunoștința publicului larg unele informații mai puțin cunoscute, iar pe de altă parte interpretarea și viziunea lui Constantin Dehelean constituie un impuls pentru cititor de aprofundare a cunoștințelor, chiar spre autocunoaștere, cartea  fiind acel loc misterios de unde lectorul își va putea extrage seva necesară pentru aflarea echilibrului interior.