(Elisabeta Bogăţan – Idile – Ed. Timpul, 2017)

            Toate cele de căpătâi sunt deopotrivă chemate să lămurească universalitatea. Evident că domnia-sa nu poate fi lămurită. Însă tot rămâne frumuseţea străduinţei. Deloc eufemistică, întâmplătoare sau intenţionată, doar programată atent înaintea expresiei, această străduinţă se îmbracă de gala poetică.
             Elisabeta Bogăţan îşi aduce de acasă albul destinat pentru a fi alb, chiar şi un mai alb, alb de tot, gata de a primi culorile – asta în accepţiunea idiomaticii transpuse cromatic. Dar ce vorbesc, de unde atâta curcubeu pentru întreg alfabetul gândirii... Probabil că nu vom merge la definitoriu precum nici la finalitate, totuşi ceea ce este rezonant cu fenomenologia vieţii se face să fie bine ancorat, timp în care, graţie relativităţilor fecunde, e şi pe val.
             Dacă tot veni vorba de timp: „sus pe-un plai/ cânt de nai/ soare-n scai// râd şi-mi place/ să m-alungi/ timpule/ cu plete lungi/ râd şi-mi place/ să m-ajungi/ să mă prinzi/ şi să mă strângi/ mai-mai oasele să-mi frângi// râd şi-mi place/ că mă ştii/ timpule/ cu ochii vii/ şi cu gene neguroase/ bântuite de vântoase” (Timpul). Un colier elegant şi un medalion fabulos întregesc o garderobă vibrantă în zi şi în noapte, pe când cuvintele ies cu mieii, cu ierburile, cu cerurile, la cununa sărbătorilor de oricare anotimp. Iar doinita timpului e o cunună de rouă aici, rămânând celorlaţi din poezie, să le fie de spini.


              Imediat, din pândă erupe „Drumul”: „hai la fugă/ ah m-ai prins/drumule de doruri nins/ şi cu mijloc subţirel/ nu te potoleşti defel// din hârjoană/ în hârjoană/ o adevărată goană încropim/ stai un pic să zăbovim/ la izvoarele din crâng/ unde paşii ni se frâng// hei mă lasă un’mă duci/ mă cuprinzi şi mă dezmierzi/ parcă-ai vrea să nu mă pierzi// am scăpat/ oh iar m-ai prins/ drumule de visuri nins”. Păi chiar aşa, fără drum ce te faci, cel mult ai fi fost o stampă sau o scrijelire pe o monedă de schimb în liberul târg al vieţii cu neviaţa. De altfel, văd eu bine oare, timpul şi drumul se configurează într-o binevenită similitudine, au cam aceeaşi nuanţă spre percepţie, se împacă bine până la urmă, până într-a se identifica întru confuzie.
             Şi urmează, câte sunt de cuprins aşa din prima zvâcnire... ce nu urmează. „Vântul” – era neapărat nevoie de vânt,  pentru un drum înălţat la rangul de timp: „vântule/ ce braţe reci/ peste mijloc îmi petreci/ şi cu ce fiori mă-ncânţi/ cu ce foşnete-mi descânţi/ când cu degete subţiri/ visele mi le resfiri// şi mă salţi/ de subţioare/ să mă treci/ peste hotare/ necălcate nici în gând/ tot mai pătimaş strângând/ carnea mea de trecătoare/ cu răcoare să mă bucuri/ cu albastru să mă miri”.
             Ei bine, n-o să las tocmai „Cercul” în afara geometriei minunate chiar dacă imposibile: „cerc/ de reazem/ îmi ești// numai tu mă iubești/ și mă prinzi/ și mă strângi/ de mă mir/ că mai pot/ să respir// numai tu mă iubești/ și-mi dăruiești/ iată/ cărare/ după cărare/ făcute inel/ la picioare”.
             I-am zis acestei geometrii cum că ar fi imposibilă... iertare!; erată: posibilă poetic, chiar dacă o omologare ar dura câteva veşnicii din acelea încă neajunse-n şiragul veşniciilor şi asta tot neomologate.
             Ce ne vom face cu celelate repere meta-cardinale; le gustăm şi rămânem cu ele în nesaţ, până la „iubirile” care vor veni curând să-nceapă şi credeţi-mă că nu va fi deloc uşor cu ele... Dar asta urmează, după celelalte urmări care par a nu se încheia, la Elisabeta Bogăţan.