Despre noaptea asta

Aș putea să spun
Că e un ceai negru
În care
am stors o felie de lună...

Nu-i de mirare
că pe tavan
umbrele alungite
ale cuvintelor nerostite
dansează dansuri bizare.



Sau

Despre noaptea asta
aș putea să spun
că e un ceai negru
îndulcit cu praf de stele...

Nu-i de mirare atunci
că pe buze
șoapte dulci
niciodată rostite
dansează dansuri  lascive.

Sau

Aș putea să spun
despre noaptea aceasta
că e un ceai englezesc
în care am stors
lapte galactic...

nu-i de mirae
că pe umerii goi
aripi albe
de nimeni văzute
mă poartă în ritmuri de vals...

Dar curând dimineța
va resuscita
dintr-o neagră cafea
cu aromă de frunze râșnite

si nici o mirare
mai fi-va
când aripi și șoapte
și umbrecuvinte
vor atârna melancolic
în crengi despuiate
de arbori...



E toamnă iar

și mi-au rămas
cuvintele necoapte în ciorchini
mi le strivesc tăcută între buze
și gura mi se umple de venin...

S-a mai sfârșit o vară
o toamnă-ncepe iar
și va sfârși să-nceapă
un alt sfârșit...alt început...



Meditație


Plouă
îmi adun gândurile în plasa de păianjen
din colțul dinspre răsărit al camerei
și le scot în ploaie
cică ploaia le albește...
mâine ies cu ele în mercato
poate le vând
așa albe
se potrivesc la rochițele înflorate
de vară
m-oi așeza acolo
lângă țiganul acela român
care cântă la acordeon Dunărea albastră
-ce-mi mai place să-l ascult-
măcar de-aș scoate
cât de-un bilet
numai duuus(ă mai sunt Doamne)
de mi-or mai rămâne câteva
le-oi  împărți pescărușilor
-păsări  hulpave îmbătate de mare-
și plasa...
plasa oi arunca-o peștilor
să-i prindă ei pe pescarii de iluzii din zori

abia  atunci
voi putea merge și eu zâmbitoare
pe ape...



Plouă

ploaia asta
îmi împrăștie cuvintele
pe asfalt
printre petale
 de flori de salcâm-
aripi albede îngeri
nenăscuți-
îngenunchez
încerc să mi le-adun
îmi curg șuvoaie roșii
din palmele  căuș
printre degete
cu unghii înverzite
brațe crengi
se-ntind pe caldartâm
genunchii mei
prind rădăcni
să mi-le-adune
să mi le soarbă
și ele cuurg
ș eu mă scuurg...


Poezia

se ascunde
într-un gând...
sau un creion
zâmbește ironic
din spatele filei albe
și-mi scormonește
mintea
îmi răvășește
ideile
și-mi tulbură lniștea
trufașa!

Arar
mă scrie ea
cu cerneală simpatică
pe-un nor răzleț
pe-o ploaie de vară
pe-o floare albastră
pe-o aripă de înger
pe-un val de mare
pe-o rază din fereastră
pe orice-i  trecător
dar..,
cin’ să mă citească?



Nu-s printre ce aleși

știu bine
dar m-ai atins c-o pană într-o seară
și a-nceput cuvântul să mă doară
să-l  simt cum prinde viață
cum se zbate
cum cântă
râde
plânge
cum mângâie
sau vrea să strige...

de-a tunci
și iarba-mi crește pe silabe
slabisesc  și umbra și lumina
pictez culoarea în cuvinte
tăcerilor culese pe morminte

mă joc înmănunchind cuvinte
le desenez
le-nșirui
le alint

dar când să le aștern
pe coala albă de hârtie
nu eu te scriu
ci tu mă scrii
nescrisă
poezie.



Dezamăgirile

Se sparg între dinți

nu ai cum să le scuipi
precum nu le poți uita
ele sunt precum viermii
se ospătează din carnea ta
îți otrtăvesc sângele
și nu mai ești decât o rană vie
într-o carcasă de târâtoare...

eventual
presari niște sare pe cangrenă
în loc de dezinfectant
apoi camuflezi  totul
cu niște zâmbete false
împletite în roșu și alb
de care spânzură
un sloi de gheață...






De dor

Deșir necuvintele
precum Penelopa
pânza speranței
și-mi țes din firul lor
nopți albe...
protecție iluzorie
împotriva gerului
din tăcerile tale...