Marturii literare – Maria Margareta Labis, sora poetului Nicolae Labis, despre fratele ei

Marian Ilea: E o ocazie fericita sa ne intalnim cu doamna Maria Margareta Labis, sora poetului Nicolae Labis, un poet pe care eu il cunosc foarte bine de pe vremea cand, in clasa a II-a (cred ca multi dintre noi am trait experienta asta), recitam extrem de bine blindat la nivelul intelegerii “Moartea caprioarei”.

“Moartea caprioarei” este un poem ce se citeste cu placere in clasa a II-a, se citeste cu foarte mare placere si in clasa a XII-a, cu mai mare placere dupa ce se termina facultatea. Se citeste si atunci cand ti se naste primul copil, cand ti se naste al doilea copil, cand ajungi la varsta maturitatii, iar apoi se citeste cu mare placere cand esti de varsta a treia. “Moartea caprioarei” este o poezie pe care eu o iubesc foarte mult si in momentul cand iubesti foarte mult un text nu-l comentezi. Nu se preteaza la comentarii si nici macar la plezirismul care ar fi pana la urma o tentatie… Foarte multe spune poetul acolo, doamna Margareta Labis, va marturisesc, nu ma asteptam, cand eram in clasa a II-a, sa stau la o sueta cu sora poetului Nicolae Labis.

Maria Margareta Labis: Pentru ca dumneavoastra ati inceput cu “Moartea caprioarei”, vreau sa va spun ca de-a lungul vietii mele, care prin bunavointa lui Dumnezeu a ajuns la o varsta venerabila, am purtat crucea de lumina a amintirii fratelui meu si am cautat sa-l aduc in memoria cititorilor, celor care l-au cunoscut si l-au iubit sau celor care nu l-au cunoscut inca. De aceea, pentru ca ati facut introducerea cu “Moartea caprioarei”, vreau sa intram chiar in textul poetic, dupa care va propun o scurta incursiune in viata si mai putin opera, adica viata literara a fratelu meu, poetul Nicolae Labis.

- Stimata doamna, cat de greu e sa fii sora lui Nicolae Labis? Sa nu-mi spuneti ca e frumos, ca e usor, ca nu e greu…

- Nu. Nu ati remarcat ce am spus, ca de-a lungul vietii, de la 18 ani, port aceasta cruce de lumina si de durere a amintirii fratelui meu…

- Cat de frumos era atunci cand erati copii?

- Ooh, am atatea amintiri frumoase…

- Haideti sa le depanam impreuna. Ma gandesc cum erau sarbatorile de iarna in familia Labis…

- Fratele meu si-a luat zborul poeziei din vatra folclorica a satului, din frumusetile naturii vesnic incantatoare a Tarii de Sus, de la poalele Stanisoarei si, bineinteles, putin mai tarziu, din cartile si din bibliotecile pe care cu nesat le-a rasfoit, le-a citit, cautat si cunoscut mai tarziu.

- Incerc sa mi-l imaginez pe Nicolae Labis mic.

Ce faceati pe acolo? Mergeati la sanius, faceati nazbatii,

va mai bateati?

- Noi ne-am petrecut copilaria in curtea scolii, pentru ca ne-am nascut in casa scolii, dupa vechile dogme stabilite ale marelui Spiru Haret. Scolile de tara construite in perioada lui aveau o casa destinata invatatorului si acolo ne-am nascut. Familia noastra erau toti copii de la scoala de la care, de fapt, de la unul dintre ei, fratele meu la 5 ani a invatat sa citeasca, fara ca parintii sa-i permita. Pedagogia lor de invatator dobandita in scolile de atunci sustinea ca nu e bine ca un copil sa invete sa citeasca inainte de varsta scolii, dar el a invatat sa citeasca. Si de Anul Nou s-a alaturat cetei mici de copii care colindau si care de Anul Nou (care era m-area sarbatoare a zonei), de Sfantul Vasile, la noi in Bucovina copiii urau pe la case, iar el a inceput sa compuna alaturi de copii versuri adecvate, plugusoare adecvate gospodariei care ii primeau cu drag, pe care noi ii cunosteam. A fost chiar conducatorul cetei, mai tarziu, in clasele primare. Scoala primara a facut-o in Poiana Marului, mama fiindu-i invatatoare. Dar poate ma veti intreba, si nu va las sa puneti aceasta intrebare, ce l-a atras, care a fost primul imbold pentru poezie, pentru scris.

- Vreau sa va intreb acolo, in Poiana Marului, in jurul scolii, in comunitatea rurala sunt si acum si erau si atunci oameni de-a dreptul intelepti care se adunau si stateau in povesti. S eu i-am prins la Ieud. Stateai si nu te saturai sa-i auzi. Labis avea un reper de genul acesta?

- Bineinteles ca avea. El declara in poezia “Inceputul”: “Bataile versului am deprins a deprinde / nu din carti, ci din hora, din dant, / rimele din bocete si colinde / Din doinele seara, cantate pe sant (…) / Si batranii din sat cand murira / toate iubirile mostenire mi-au dat”. Batranii veneau la tata si la mama, batranii se adunau la serbarile si la horile care aveau loc in curtea scolii, pentru ca era spatiul cel mai larg. Acolo era si scranciobul de Pasti, adica roata aceea in care se dadeau tinerii. Si el a putut sa cunoasca, a putut sa culeaga folclor de la fetele care cantau doinele de jale dupa razboi, pentru ca iubitii lor, parintii sau bunicii murisera mai devreme in incrancenarea respectiva.

- Prima iubire in ce clasa a fost?

- Pana la prima iubire…

- O iubire intre un copil si o fetita?

- N-a fost.

- Biletele?

- N-au fost. Fara iubiri. Mama il asezase in clasa, inainte de a fi la scoala si tata i-a facut o bancuta speciala, ca sa nu deranjeze procesul de invatamant. Si acolo el statea si desena. Avea un talent deosebit. Autoportretul grafica, Flacari negre, facut de el in ‘54, la lumina unei lumanari si multe schite de grafica demonstreaza asta. Si-a ilustrat si un volum facut de el la Malini, intr-o vacanta de vara, intitulat “In satucul dintre brazi”. Toata ilustratia a fost facuta de el, si legarea, si capsarea. Foarte interesant desena.

- Pornise pe un fel de carti de arta, cum se fac si acum.

- Da. Si el statea acolo singur si asculta citindu-se (ca erau clase paralele, fiind doar doi invatatori si patru clase). Cand erau clasele mari se citeau poezii. Mama punea copiii sa si recite, atunci el chiar de la sfarsitul clasei I a recitat si a inceput sa scrie. La sfarsitul clasei I a vrut sa recite o poezie scrisa de el si mama nu l-a lasat. Erau poezii cu subiecte animaliere, despre calul Roibu, pe al carui galop il lua tata in sea si il plimba pana la poalele muntelui. Galopul acestui cal se contureaza cu semnificatii metaforice, simbolice, si in tulburatoarea poezie biografica “Tropotul lung si mereu al galopului meu”. Poezia incepe “Stiu eu, mama si-a zis ca ma nasc intr-o zodie buna! / Plinului pantec asa ii canta intr-o noapte cu luna. (…) Cu indrazneata fecioara-a pamantului, bruna, / Si-n goana nebuna vedea de pe-atunci cum rasuna / Tropotul lung si mereu al galopului meu”. Dar sa revenim la inceputuri.

- Ce diferenta de varsta era? Ce faceati impreuna? Faceati nazbatii?

- Tot felul de nazbatii faceam. Erau trei ani intre noi. Am invatat si fotbal de la el. Dar el era serios atras spre lectura, foarte curios. La inceput ii citeau parintii, ii citeau povesti. La trei ani s-au gandit sa-l pregateasca. Stiti ca exista o invidie cand copilul cel mai mare e invidios pe cel mic, pe dragostea si grija cu care parintii il ocrotesc pe pruncul din leagan. Si atunci ei s-au gandit sa-l pregateasca pentru copilul care va veni. Si atunci, mama, sfatuita de babele din sat, care i-au prezis prin metodele babesti ca va avea o fata, l-a pregatit ca va avea o surioara. Ca va veni o fetita si va trebui sa aiba grja de ea, pentru ca nu cumva sa ne-o rapeasca un uliu foarte mare, care ne mai fura noua gaini si pe care el era foarte suparat si tragea cu prastia dupa el. Bineinteles, fara sa-l nimereasca, dar cu care ocazie se mai spargea cate un geam, mai lovea cate un copil sau chiar pe tata sau pe mama. Si atunci in capul lui s-a nascut prima lui povestioara, “Margareta in pom”. Vine uliul, o fura din leagan si pentru ca era dolofana si n-a putut sa o duca, s-a oprit in ciresul din fata casei. Acolo, in cires, s-a dus cu prastia, care acum era fermecata, si acolo l-a lovit, a scapat copila, el a prins-o si-a adus-o din nou in leagan si-a salvat-o. Dar, de fapt, imboldul pentru poezie a fost mai tarziu, la vreo cinci ani, cand tata, cam prin ‘40, inainte de a fi luat pe front, a cumparat un radio. Pentru ca banii incepusera sa se devalorizeze, s-a gandit sa cumpere ceva pentru casa. Era o persoana foarte inclinata spre modernitate, civilizatie si a cumparat un aparat de radio si o masina de cusut. Aparatul era pentru tata si fratele meu, iar masina de cusut pentru mama si pentru mine. Si cand a pus prima oara radioul in priza, cine credeti ca vorbea la postul Bucuresti? Mos Andrei. Era un reporter, nu era deloc mos, era tanar si frumos, care facea niste emisiuni pentru copii si tocmai atunci dadea un premiu. Si copilul a inceput cu intrebarile, de unde vorbeste, ce se intampla, iar mama i-a spus: uite, daca vei fi cuminte si daca vei invata bine, cand vei fi la scoala Mos Andrei o sa-ti dea si tie un premiu si o sa te cheme la Bucuresti. Si copilul a avut aceasta dorinta de a ajunge la Bucuresti. Si de cum a ajuns la scoala, cum a inceput sa compuna poezioare. Dar mama era de principiul ca trebuie sa fie bun la toate obiectele, era foarte severa, mai severa cu el decat cu alti copii, si nu-i permitea sa nu se pregateasca, sa nu aiba caiete exemplare, ori sa nu se pregateasca la toate obiectele. {sta a fost, sa spunem, primul imbold. Dar prima poezie recitata de el in public a fost in timpul refugiului. Nu inaine de a va spune ca invatatorii pregatesc serbari, iar la aceste serbari si eu de cativa anisori si fratele meu, inainte de a fi in clasele I, II, III, IV, recita la aceste serbari si era spre deliciul taranilor, care ziceau “sa mai vina coptilutu’ si sa ne mai recite”. Stiti ce poezie le placea? “Noi vrem pamant” de Cosbuc. Si o recita serios, cum era botosel, o recita serios si era o incantare pentru sateni sa asculte aceasta poezie. Si in refugiu, tata a fost luat pe front inainte, iar noi am fost refugiati cu premilitarii, fara tata, iar mama a primit vestea ca tata a fost ranit si ca era in spital. Era deja spre sfarsitul primei perioade grele. Tata a luptat la Cotul Donului, acolo a fost ingropat de un obuz, a salvat un neamt care a fost si el ingropat de acelasi obuz. Acesta i-a dat o pusca… E o poveste intreaga. Tata, care era mai putin ingropat, a reusit sa se salveze si apoi l-a salvat si pe neamtul acela. Si dupa ce l-a salvat, s-au imbratisat, ca erau oameni. Imi imaginez scena tulburatoare. Dar o alta schija l-a ranit grav pe neamt si el atunci i-a dat fotografia si adresa familiei pentru ca tata sa scrie familiei. Atunci i-a dat si pusca si binoclul militar. Binoclul a ramas, dar pusca i-a fost confiscata tatei, dupa intamplarea cu vanatoarea povestita in “Moartea caprioarei”. Si dupa ce au aflat unde tinea tata pusca respectiva, fiind si director de scoala, au venit direct si au confiscat-o.

- In refugiu unde ati fost?

- In refugiu am plecat langa Campulung Muscel, actual comuna Mihaesti. Atunci se chema Valea Popii, iar satul Vacarea. De acolo am foarte frumoase amintiri. Am stat intr-o casuta in care ne-a primit un mos, mos Mitu si Tataleanca. Si fratele meu glumea si zicea (el era in clasa a III-a) “parca suntem in bojdeuca lui Creanga”. Era o casuta cu paie, cu lut pe jos si mama singura acolo. Si dupa ce s-au intors armele catre Apus si frontul a trecut pe teritoriul tarii noastre, tata, la Campia Turzii, a fost ranit. Nu foarte grav, dar la mana dreapta. A fost spitalizat si ne-a scris o scrisoare si fratele meu era sub impresia acestei scrisori. El a fost tare suparat pe invatatoarea care era nasa mea si sefa invatatoarelor si care, printr-un siretlic, si-a adus de pe acelasi front (cei din comuna Malini au fost in acelasi regiment. Si cu tata, in acelasi regiment, era si nasul meu) sotul. Printr-un siretlic l-a chemat de pe front. Ar fi folosit si mama siretlicul, dar tata era in spital, nu putea veni. Si atunci, suparat, fratele meu a scris si din respect pentru ca era nasa si era un fel de sefa, era si desteapta, si autoritara, dar si din invidie, din regretul ca tata n-a putut veni, pentru ca era serbarea de despartire, ca noi trebuia sa ne intoarcem din refugiu. In primul rand statea nasa mea si-l tinea de brat pe nasul, ca erau tineri, din dragoste si din fericire, si noi, copiii (eu inca nu eram la scoala, el era in clasa a treia) sustineam serbarea. Si atunci, intre doua numere ale spectacolului de copii, el apare si spune: “Telegrama, poezie de subsemnatul”. Si tin minte ca s-a comentat intre noi trei acasa: “cum de ai putut sa spui asa ceva, mama?”. S-a comentat cum este schitata nasa mea. Prima muza publica a fratelui meu era aceasta invatatoare, cu un nume deloc poetic. N-a fost vreo muza-zana. O chema Garoafa Placinta. Va dati seama ce nume avea. Nici nu era foarte frumoasa, era corpolenta, asa, cat un munte, cu un neg mare pe fata. Si el povesteste cum prin siretlic si-a adus sotul prin telegrama si o descrie: “frumoasa si grasa este Garofina, de i s-a dus pomina”. Pentru ca toata lumea stia ca nu-i frumoasa, caci era ironia. Si ea stia. “Caci in batalie, sotul ei iubit, a plecat la lupta, dar azi, a venit”. Iar la sfarsit, reda, foarte frumos, textul telegramei imaginat de el: “Vino, in spital sunt bolnava rau, mor de dorul tau”. Siretlicul era ca e bolnava si atunci era umanizarea, umanismul asta al sefilor.

- Si dupa aia a fost luat la intrebari de ce a facut asta, cum a fost posibil?

- Nu. A fost intrebat de ce e frumoasa si grasa de i s-a dus pomina?

- Si ce a raspuns?

- N-a zis nimic. A tacut din gura.

- A zis “ba, nu intelegeti voi”?

- Mama i-a spus, nu eu (si eu am fost de partea mamei, pentru ca era nasa mea si o iubeam). Dar apropo de “tu nu intelegi, tu esti mica”, copii fiind, aveam obiceiul de a ne face daruri. Nu numai cand era un eveniment, pomul de Craciun, si cand tata pe fereastra se strecura, imbracat cateodata in Mos Craciun, cateodata nu, dar de zilele noastre aniversare noi voiam daruri si aveam obiceiul sa spunem “inchide ochii, deschide palmele si prinde” si ne dadeam tot felul. In refugiu, in anul in care a scris aceasta poezioara epigrama, de Sfanta Maria, n-am sa uit, in livada casei unde eram, a venit si a zis “inchide ochii, descide palmele si prinde”. Si cand am prins era o frunza mare de brusture. Am simtit. Si era un bat. Am crezut ca e o soparla moarta, un sarpe, ceva sa ma sperie cum ne faceam cu carabusii. Dar el se retragea sa citeasca. Si cand il chema mama la masa, ca ea tinea sa fim toti la masa, el spunea “indata, indata, acusi, acusi”. Sau cand ii dadea treburi prin casa, sa aduca un brat de lemne, el spunea “indata, indata, acusi, acusi”.

Marian Ilea: Perioada de refugiu a fost cumplita?

Maria Margareta Labis: Am ramas la refugiu, cand ne pregateam sa ne intoarcem, dar zilele onomastice si cele de nastere isi urmau cursul. De Sfanta Maria, fratele meu imi intinde darul. “Inchide ochii, deschide palmele, prinde”. Si cand deschid invelisul de brusture, o papusa dintr-un bat de tei, de salcie, dintr-un lemn moale. Fac paranteza, la noi, in zona noastra, copiii, flacaii isi ciopleau singuri jucariile si mai tarziu trisca din care fluierau, iar mai apoi ciobanii, fluierele, singuri si le confectionau. Dar si diferitele obiecte casnice, masute, scaunele, etajere. Si cand m-am uitat, papusa facuta de el pe o maciulie de lemn era ridata, ridata, ridata si pe fata si pe frunte, cu ochii aproape inchisi, i se vedeau genele tot sculptate si ii zic: “De ce mi-ai facut o papusa asa de batrana?”. Eu vazusem o Bela care misca ochii si am cerut-o mamei, dar mama a zis ca n-are bani. El a zis: “Lasa, sora mea, ca iti fac eu o papusa”. Si i-am zis: “Eu am vrut o Bela, cum de mi-ai facut-o in halul asta?”. Si zice: “Lasa, sora mea, tu esti mica, tu nu stii nimic, tu nu intelegi. Papusa asta nu e batrana, e trista. Ii e dor de acasa”. Si pe desenele pe care el le facea oscilau fie imagini sumbre, intunecate, maronii spre rosu inchis, intunecate, cu razboiul, fie casa noastra, cu catelul nostru, cu ciresul.

- Deja avea nostalgia refugiului. Plecase in refugiu, voia inapoi acasa…

- Da, asa este. Si ne-am intors din refugiu, dar ne-am gasit casa fara ferestre. Oamenii ne ascunsesera o parte din mobila, ne-au ajutat, ne-au dat… Foarte impresionant a fost ajutorul acela care ni l-au dat oamenii din sat. Unul o gaina, o closca, altul oua, altul un miel.

- Deci a trebuit sa repuneti cumva de la zero gospodaria?

- Da. Si a venit iarasi Sfanta Maria, dar era seceta. Era deja seceta din ’46. Si cand mi-a zis iar “inchide ochii deschide palmele”, o papusa aproape identica cu cealalta, in lemn de tei, la fel de ridata, cu lacrimi incrustate pe obraz, la fel de nuda (pentru ca nu aveai cum s-o imbraci, putea s-o imbrace cu frunze). Si atunci eu am spus, ca sa ma dau mare: “De ce mi-ai facut o papusa tot trista, ca acum ne-am intors acasa”. Iar el mi-a zis: “Tu esti mica , tu nu intelegi nimic. Papusa asta intr-adevar e trista, dar nu pentru ca ii e dor de acasa, ci pentru ca ii e foame”. Si imi aduc aminte ca in vara lui ’46, intr-o dupa-amiaza torida, un vecin a venit disperat. Un copilas cu care ne jucam, tot Vasile, tot tigan ca si Vasile din “Amintirile” lui Alecsandri, asa a fost intamplarea si a venit si a strigat Margareta, Nelu (ca asa-l alinta mama), veniti a secat Suha. Si la capatul satului, unde era bulboana in care noi, copiii, amenajata special de noi, de copiii de la scoala, cu fratele meu, cu mine, tinand de sase pe acolo, si nu mai era in locul apei aceleia cu debit mare, Suha, era o mocirla neagra din care mai sarea cate o codita de pestisor si o ceata de copii ca in filmele neorealiste italiene, suflecati si in izmanute incercau sa prinda cate o codita de peste ca sa aiba cu ce sa-si asigure cina. Am ajuns noi dupa ce am trecut drumul. Se mergea cateva sute de metri, n-am sa uit, in graba, ca era eveniment, aproape apocaliptic. Si acuma cand va povestesc simt pana la glezne fierbinteala colbului de pe drum. Ca imi intrau piciorusele pana la glezne si era fierbinte pamantul. Si a prins patru raci pe care mi i-a aruncat in poale, i-am adus cu mandrie. M-au intepat, m-au ranit, dar eu i-am dus acasa cu strasnicie. Mama i-a fiert. N-am avut nici paine, nici mamaliga. I-am mancat, iar eu m-am imbolnavit. Ce-oi fi mancat din ei, nu stiu. Si atunci tata a decis sa mearga la braconaj, ca n-avea permis.

- Sa vaneze caprioara…

- Si s-a intamplat cu caprioara. Cand s-au intors, seara, mi-aduc aminte ca m-a sculat din pat. Eram bolnava, cu febra mare, si a zis: “Vino sa-ti arat ceva”. Si iarasi desculta, in camasuta de noapte, m-am dus in bucataria de vara si mi-a descoperit vanatul. Caprioara avea ochii deschisi. “E vie”, am striga eu, iar el i-a inchis ochii. De fapt nu era caprioara, era caprior, totul este metafora. Pentru ca si in poezie spune “trist strajuiti de coarne”, nicio ciuta nu are coarne, dar e metafora respectiva.

- Daca va ganditi asa, la Nicolae Labis copil, cum era? Va uitati un pic in spate. Era un copil vesel sau era un soi de mic intelept acolo? Ca se zice, cateodata, mai apar copii care par mai intelepti decat oamenii mari. Cum va apare Labis acum?

- Oscila. Era intre si intre. El are si o fotografie in care singur se arata cu degetul de dedublare, dar acolo in fotografia tarzie de la Scoala de literatura era dedublarea intre greseala si intre pacat si comportament… La Scoala de literatura, dar inca din liceu era foarte serios. De la 11 ani (el a plecat la 11 ani dupa ce a facut scoala sub supravegherea mamei), aproape ca si Creanga, intr-o haraba, nu era un barbat, Mos Lucaci, era o femeie, care s-a inchinat in cele patru zari si a spus: doamna, nu fiti ingrijorata de drumul acesta, ca o sa ajunga un om mare. N-am sa uit, ca eram langa ea.

- Ce ziceau satenii? pentru ca si asta e interesant. Sunt copilasi la care taranii spun “uita-te la asta,

asta va fi om mare”.

- Pentru ei era un actor. La 11 ani, dupa ce a venit in prima vacanta de la Falticeni, a regizat Shakespeare. Femeia indaratnica, cu elevii si studentii din sat.

- Care venisera in vacanta.

- Care venisera in vacanta si nu a fost ideea lor. A fost ideea fratelui meu.

- Unde a dat spectacolul?

- In Poiana Marului.

- Pe cine a mostenit?

- Pe amandoi parintii. Mama se trage pe arbore genealogic din Creanga. Dar nu ca se trage neaparat pe filiera de rudenie. Daca ne gandim la ce a spus Calinescu, ca a aparut Creanga acolo unde cuvantul e batran si vorba incarcata de intelesuri, vocabularul atat de bogat in expresiile acelea incarcate de intelesuri despre care spunea Calinescu in zona respectiva. Mama e nascuta in Topolita, locul unde era teiul cu pricina. Si chiar teiul acela a fost in curtea unei rude mai indepartate de-a mamei.

- Teiul cu pupaza, nu?

- Da, teiul cu pupaza. Si revenind: a imprumutat inteligenta de la mama (bunicul era de o inteligenta sclipitoare, care a murit in primul razboi mondial), care a fost cea mai buna si asa a dat-o bunicul la scoala. A spus: “Eu n-am putut sa invat, dar pe fetele mele am sa le port cu palarie”. Adica o sa le dea la scoala. Si din partea tatalui a mostenit spiritul meditativ, pasiunea pentru lectura si pentru muzica, pentru ca tata, desi era invatator, canta si la vioara. Inainte, in scoala pedagogica se invata un instrument. Toti trebuiau sa cunoasca un instrument. Dar, pentru ca am vorbit de bunicul si pentru ca am vorbit de intamplarea cu telegrama, si de tata, fratele meu, sub imboldul timpului care cerea anumite teme cum ar fi lupta pentru pace, foarte curios, creeaza ceva care-i deosebit pentru acea vreme, intre un mesaj de actualitate, “Blestemele”, preluate de la Arghezi, Eminescu si din intreaga noastra literatura si creeaza o poezie emotionanta pentru varsta aceea a lui de aproape 20 de ani. Poezia se numeste “Blesteme”. Este o cale de la blestemele lui Arghezi, care suna in asa-numita formula a esteticii uratului, cam asa: O unghie pe saptamana/Sa-ti coaca la cate o mana,/Si-n zilele de sarbatoare/Un deget si de la picioare. Deci e o diferenta.

- Labis, Scoala de literatura. Haideti sa reluam de aici…

- Nu, pentru ca vreau sa va spun intai ca a fost elev la Falticeni, a avut norocul sa-l aiba profesor pe Vasile Popa, care l-a proclamat poetul oficial al scolii. Era iubit, era luat pe brate de elevii mai mari. L-a orientat spre poezie. Si i-a dat carti spre lectura si asa, fara prea multa indrumare propriu zis critica de la profesori, el a reusit sa ia premiul I pe tara in 1951 la primul concurs “Mihai Eminescu”. Si ce a fost important: a fost selectat pentru ca a fost o uimire pentru toti. A fost toata teza in versuri.

- Era post modern. Daca in 1951 mai scria Nedelciu niste proze in versuri.

- Se trecea de la comentariu la versuri si i-a uimit pe profesori. A fost selectat (desi era in clasa a IX-a) sa tina cuvantul la sfarsit, la serbarea de inmanare a premiilor. Si in “Scanteia tineretului”, care consemna acest eveniment, apare pe prima pagina Labis primind premiul. Asta a determinat membrii Uniunii Scriitorilor, filiala Iasi, prin Ciopraga, sa obtina aprobarea tatalui si sa plece la Iasi. Acolo iarasi a intrat in baia de lumina si de cultura a Iasiului, ei il cunosteau ca o minune locala, il stimau. Acolo a debutat in presa, pentru prima oara, cu poezia “Fii darz si lupta, Nicolae!”, publicata in Iasiul Nou. Dupa care a fost selectat la Scoala de literatura. S-a dat un concurs, nu a fost selectat oricum. La Scoala de literatura, la festivitatea de deschidere, a fost invitat si Sadoveanu, care patrona spiritual, oarecum. Era considerat atunci “bunicul Sadoveanu”, era presedintele Comitetului International al Luptei pentru Pace, scrisese si prozele acelea…

- Mitrea Cocor…

- Nu, Mitrea Cocor scrisese in ’52. Scrisese “Lumina vine de la ra…”, ma rog. Ce scrisese.

- Intre timp avea si el diverse functii pe acolo, era la Marea Adunare Nationala…

- Da, dar el avea in spate literatura aceea… avea Baltagul, avea Fratii Jderi…

- Sa-i facem si lui Sadoveanu un pic de dreptate, daca tot discutam acum. Eu am vorbit de cel care era contabil al Uniunii Scriitorilor in anii ‘50.

- Traian Iancu?

- Da, Traian Iancu. Sadoveanu primise, la un moment dat, marele premiu al URSS-ului. Erau 100.000 de lei, ceea ce era enorm in anii ‘50.

- Si Sadoveanu era si cam zgarcit.

- Zgarcit e putin spus. Si el i-a dus la Manastirea Neamtului, a dus premiul, omul a numarat banii, o cafea, la revedere. Ca sa aflam dupa aceea de la Ionel Teodoreanu, fratii Teodoreanu, ca incepand din anii ‘47, ‘48 Sadoveanu le dadea salarii. Pentru ca ei cazusera in dizgratia Partidului Comunist, iar Sadoveanu le-a spus: “Ei, acuma-s eu aici. De aici incolo va ajut eu”. Si, luna de luna, Sadoveanu le dadea salarii acestor oameni cu care a fost si prieten, dar in acelasi timp toti erau scriitori. Nu e numai ceea ce se vede, asta am vrut sa punctez.

- Era zgarcit in relatia cu presa.

- Aia era altceva.

- Cerea o anumita suma doar pentru o semnatura.

- Bun, un pic de dreptate i-am facut si lui Sadoveanu.

- Merita mai mult drept. Deci, fiind oarecum patron spiritual al acestei Scoli de literatura, eu acest lucru n-am de unde sa-l stiu si nu improvizez sau imi imaginez, ci mi-a relatat Lucian Raicu, criticul, care a fost prieten si care a avut un comportament deosebit pentru fratele meu. L-a gazduit intr-o perioada…

- Un mare critic, un mare scriitor, din pacate, pe care noi l-am pierdut la Paris pe nedrept.

- O mare valoare. S-a temut, a banuit evenimentele, s-a temut si a plecat la Paris si a murit acolo departe. Pacat, pacat, un mare critic, a scris cea mai importanta monografie, desi nu spun ca era fricos, dar era prudent si a scris cu mare prudenta monografia despre fratele meu, dar a surprins in fraza, in proces, in tot, ceea ce era esential in creatia lui.

- Apropo, la Lucian Raicu, prozatorul face front comun cu criticul si atunci textele pe care el le scrie sunt atat de usor de citit si cu atata drag le citesti, de parca ar fi proze, dar de fapt sunt judecati de valoare de mare forta critica.

- Avea o claritate, o claritate a frazei extraordinara… Sadoveanu, inainte de festivitate, vreau sa va spun, a intrebat intai (am aflat tot de la cei de la Uniunea Scriitorilor), a intrebat in birou la directorul scolii daca Labis este in sala. “Vreau sa-l cunosc pe Labis”. “Pai sa vedeti, ca ne grabim”, au raspuns, s-au eschivat si l-au canalizat spre inceperea festivitatii. Dar Sadoveanu n-a uitat si de la prezidiu, cand se pregateau sa se duca la microfon, gata sa se duca sa deschida directorul Scolii de literatura, Sadoveanu intreaba: “Labis, esti aici?”. Si s-a ridicat prichindelul din spate. Atunci a zis: “Putem incepe”. Asta a relatat si in monografie si in Amintiri si mi-a spus-o personal Lucian Raicu, care a fost coleg de grupa, pentru ca el era la Critica literara, iar fratele meu era la Poezie, cu Tomozei cu Ion Gheorghe si altii, care nu s-au impus in poezia noastra. La Scoala de literatura a fost o perioada si prospera, pentru ca el colabora la revistele timpului, dar si trista pentru el, trista pentru destinul lui, pentru faptul ca a inceput sa fie urmarit indeaproape, pentru faptul ca el, la indemnul lui Gheorghe Margarit, asistentul lui Calinescu, un om de o mare cultura, l-a cunoscut pe anticarul Sterescu, de la care (banii pe care-i primea pe poezii ii dadea pe carti) lua carti. El a dat o suma foarte mare pe primul volum, volumul princeps “Eminescu”, erau putine atunci, dar s-a aflat ca in acel volum era si “Doina” si “Doina” era scoasa, pentru versurile “De la Nistru pan’ la Tisa…”.

- “…Tot romanul plansu-mi-s-a”

- Daca erau numai versurile cu “plansu-mi-s-a”, poate mai era cum mai era. Dar erau granitele de la Tisa, deci din Ungaria pana in Rusia, in Uniunea Sovietica. Si atunci i-au inscenat un viol cu viitoarea sotie a lui Nichita Stanescu, cu Doina Ciurea, despre care Ion Gheorghe a spus mai tarziu ca a fost pusa de anumite organe, “agenturi”, ca sa folosim un termen mai glumet, pentru a-l compromite pe Labis si pentru a-l urmari, mai tarziu, pe Nichita. A fost acuzat si dat afara din UTM. Daca cineva vrea sa afle amanunte poate sa citeasca “Hora mortii”, o carte foarte interesanta si bine scrisa de un coleg care n-a ajuns decat un modest ziarist si un bibliotecar, pentru ca era bolnav, suferind de plamani, ungurul Imre Portik. Si el relateaza toata aceasta inscenare si se lauda, nu stiu cat e de adevarat, ca el s-a dus la UTM si ar fi pomenit si de Sadoveau, iar sub tutela lui Sadoveanu, lui Labis i s-a redat carnetul UTM si a fost reabilitat oarecum, pentru ca nu mai avea dreptul sa publice. Dar dupa terminarea Scolii de literatura a colaborat la ziare. A fost stagiar redactor la Contemporanul, dupa acea la Gazeta literara, organul de presa al Uniunii Scriitorilor, actuala Romanie literara, revista la care nu i s-a gasit loc la sectia Poezie, unde era Camil Baltazar, care nu l-a primit acolo, ci la Sectia de Critica literara. Toti incepatorii se duceau la el cu poezii, iar el scotea creionul si le refacea pe loc si ii trimitea la etajul de sus, spre publicare. Au povestit multi dintre incepatori acest lucru. S-a inscris si la Facultatea de Filologie si cand “pasarea cu clont de rubin” l-a strivit era student in anul III la Facultatea de Filologie. Se grabisera, pentru ca incepuse sa fie urmarit, s-au grabit sa-l exmatriculeze. Nu s-a stiut, l-au exmatriculat in acte, pentru momentul cand venea Securitatea sa afle despre el (pentru ca in ’56 erau evenimentele din Ungaria, iar el, ca un posibil lider al studentimii, ar fi putut sa ia o anumita atitudine).

- Putea fi un element, cum se spunea, periculos, pentru ca vrei, nu vrei, el era nascut luptator si cu poezia…

- Nu, dar ei aflau totul. Ii aparuse, vara, volumul “Primele iubiri” si daduse la aceeasi editura al doilea volum “Lupta cu inertia”, unde sunt atitudini categoric inlaturate, unele poezii au fost si sustrase si distruse in cenzura timpului. Mai intai el a plecat cu marele regizor (pe atunci tanar) Lucian Pintilie in Delta. In timp ce ei erau in Delta (cum de au ajuns ei acolo nu stiu, eu n-am stiut ca pleaca, deodata am aflat ca au plecat, eram studenta in Bucuresti), s-a lansat zvonul ca Labis a murit inecat in Delta. Am aflat de la o ziarista de la Viata Romaneasca (unde el a publicat poezia “Moartea caprioarei” in ’54, deci cu doi ani inainte si unde el avea un grup de redactori care il iubeau si il stimau foarte mult). M-am dus la ea sa-i cer o carte de literatura veche si ea a spus “am uitat sa ti-o aduc”. Si “hai cu mine acasa”. Si a zis “hai mai stai, ca parintii mei…, eu mai sunt la redactie, dar tu mai stai cu ei”, ei erau basarabeni, moldoveni refugiati din Basarabia. Si “stai cu parintii mei ca o sa le faca placere”. Ea aflase zvonul si fata de parintii ei, dupa cateva zile mi-a spus. A zis, ca sa ma pregateasca: “Uite ce zvon a aparut, dar daca o sa afli (pentru ca eu trebuia sa ma duc la scoala, a fost doar un weekend), sa nu te temi, ca apare el”. Si intr-adevar a aparut. Si a fost ziua mea de majorat. Vreau sa va spun la Casa Scriitorilor, la o masa de doua persoane rezervata de el, m-a invitat intr-o dupa-amiaza mai devreme (ca stiu ca de la 6 la 8 aveam seminar cu Petru Cretia, era seminar de latina). Mi-a zis: “Inchide ochii, deschide palma si prinde”. Si ce credeti ca mi-a pus prima oara in palma? Era un plic cu bani cu care trebuia sa-mi platesc un palton a carui stofa mi-a luat-o o ziarista de la Viata Romaneasca tot cu bani de la el. Si dupa aceea zice: “Mai inchide o data ochii”. Si mi-a pus cele trei volume ale lui Perpessicius, Eminescu, transcriere. Mi-a dat indicatiile respective, cum sa le citesc si sa am grija sa citesc si sa patrund in poezia lui Eminescu, sa citesc si partea de critica a lui Perpessicius. Impresionata. Iar doamna Candra de la bufet ne-a adus o sticla, pe care o pastra ea, cu un vin care era ca un caramel, ca un magiun, abia curgea din sticla, vechi si zice: “De ziua ta. Dar numai putin, ca e foarte tare si daca te duci la scoala, sa nu te ametesti”. Si am gustat din vinul acela extraordinar, a pus dopul din nou si i l-a dat din nou doamnei, ca sa-l pastreze pana la ziua sa, de 2 decembrie. Eu am plecat la facultate, iar Petru Cretia, vazand ce am primit eu cadou, a zis: “Ce ai in mana?”. Si atunci ora de latina s-a transformat intr-o incursiune, la varsta pe care o aveam eu, de 18 ani, l-am cunoscut pe Petru Cretia in ipostaza lui de eminescolog, pentru ca mult mai tarziu s-a impus. Si dupa aceea, in noaptea de 9 spre 10 decembrie a avut loc cumplitul accident. Inainte nimeni n-a scris si probabil ca nici nu vor sa creada ce am spus eu, dar acesta este adevarul in fata lui Dumnezeu. Nimic n-am inventat, eu sunt un om credincios si, mai ales, credincioasa memoriei fratelui meu. Si n-au vrut sa creada ca acea femeie, rusoaica, Maria Polevoi, l-a agatat pe el la Casa Capsa cu mult inainte si poate ca a fost prima femeie din viata lui. Poate, nu stiu, pentru ca el mi-a aratat niste semne pe gat. Mi-a facut aceasta marturisire, desi intre noi lucrurile acestea de mare intimitate nu erau … era o pudoare, ma rog. Cu aceasta femeie s-a intalnit si in noaptea accidentului, dupa ce o cunoscuse, intr-un grup total strain. Dupa ce a plecat de la Uniunea Scriitorilor, a plecat la un restaurant in subsol, in Pasajul Victoria, acolo unde e Majestic acum. Si a fost intr-un grup total strain. A avut loc accidentul, a fost dus la Spitalul Coltea, neprimit, dus la Spitalul de Urgenta, plimbat, tarait fara targa, i-a sectionat total maduva. El i-a povestit si lui Mugur, iar in noaptea mortii mi-a spus ca a fost tras si impins. “Am fost tras de palton si impins”: au fost aproape ultimele cuvinte. A avut viziunea mortii cu intoarcerea la plaiurile natale… Mie mi-a ramas imaginea cuvintelor lui, pentru ca eram singura cu el. Nimeni n-a mai venit in seara aceea. Pe tata il luase asistenta sa se odihneasca putin. Dupa aceea a spus: “Viata este frumoasa, numai sa stii s-o traiesti”. Si a intrat in coma si a strigat timp de aproape o jumatate de ora “oxigen, oxigen!”, pentru ca a murit prin sufocare si tuburile de oxigen nu-l mai puteau ajuta.

- Va multumim mult, Maria Margareta Labis.