(Luminiţa Zaharia – Yeti într-un bloc de gheaţă – Ed. Astralis, 2017)
             Cât de aproape, cât de departe eşti, dar să fii! Altfel cum aş putea să număr în cuvinte ceea ce mi se întâmplă... că e trăire de vis, ori vis de trăire dar sigur e ceva cu trăire şi cu vis. Asta pentru a avea ce să caut pe aici. Pentru a pune semne de punctuaţie potrivite, trebuie să am sistemul de referinţă foarte clar. Nu chiar aşa exprimă Luminiţa Zaharia, dar aşa înţeleg. Ea, inconfundabil: „cu subiect şi predicat”: „spune-mi, cu subiect şi predicat/ ce aştepţi de la mine/ ce nume mi-ai dat în forul tău interior// cum m-ai pieptănat/ în ce m-ai îmbrăcat/ cui m-ai împrumutat întru desăvârşire// spune-mi/ pe ce creangă a pomului vieţii/ m-ai agăţat/ ce prafuri îmi pui seara în lăptic/ să mă mulez pe exoscheletul tău şi mai ales/ spune-mi/ ce bucăţi dinj mine ai mâzgălit/ cu cerneală simpatică// spune-mi, cu subiect şi predicat/ dacă mă pretez reciclării postume”.
             A observa şi a lua în considerare cum „Yeti într-un bloc de gheaţă” este un pretext pentru transcederea realităţii imediate până la comutarea în accepţiuni programatice, vindecătoare pentru unele răni de pe urma imperfectului la care mai pune un plus/minus interfaţa inevitabilului.

Cât se poate de edificator: „între viaţă şi moarte/ ca yeti într-un bloc de gheaţă/ îmi ung visul cu dulceaţă/ doar-doar mâine va fi mai bine// ca yeti într-un bloc de gheaţă/ nici nu clipesc când te fixez pe tine/ iubitule inapt ce vezi prin zid/ prin blocul meu de gheaţă translucid/ nu vezi nici maiestuosul yeti, nici mărunta Ană/ care, nici ea!, n-a pus geană pe geană/ de multe secole şi ceva// între trecut şi viitor/ ca yeti într-un bloc de gheaţă/ mă agăţ de-un bob de viaţă/ poate iubirea se va îndura?// între clasic şi modern/ între rimă şi libertate în vers/ voi crea un alt univers/ cusut cu fir de speranţă/ alăptat cu-ntreaga cale lactee/ unde eu, o frumoasă yeti-femeie/ de bună voie şi nesilită de nimeni/ te voi pierde, jubilând, în ceaţă/ ca yeti într-un bloc de gheaţă...” (yeti într-un bloc de gheaţă).
               Ludicul din poezia Luminiţei Zaharia nu începe şi nu se termină, e un perpetuum mobile fermecat. Ea face foarte bine că se lasă în voia acestei forme existenţiale mai rare, de la Marin Sorescu şi alţi iluştri în nepieire, încoace. Indiferent de unde apucă poeta mersul decis, rezultatul e unul exemplar. În marea foame de poezie, prin efectivă marea de poezie, remarc fără nicio rezervă, francheţea debordantă: „nu mă pricep să conduc poezia spre final/ lecţii de dans de mult n-am mai luat/ şi,  să fim serioşi, nomenclatura/ cuvintelor cu sens s-a demodat// soluţia ar fi să nici nu încep poezia/ s-o las să zacă în mine cât consideră ea/ ferită de intemperii, de cruzime/ în timp ce eu, histrionică, aş mima// mereu gestantă, niciodată mamă/ visez necontrolat că îmi aparţine/ şi uneori, când culeg câte-o scamă/ mi se face cumplit de ruşine// ştiţi ce mă consolează în clipele calme?/ că ne reunim grupuri-grupuri scandând/ ooo, poezia e, poezia înseamnă.../ dar nimeni nu termină imposibilul gând// vine El, poetul a toate şi tot/ ne aliniază la zid: sunteţi mici!/ ne recomandă în scris pe o foaie albastră/ terapia lui cu pitici/ un pitic te pupă siropos pe buotic/ alt pitic te dă huţa/ unul se strâmbă amuzat înspre tine:/ hai la poze cu maimuţa!/ Mutulică vorbeşte prin semne/ (nu mai avem speranţă, aşadar?...)/ cel mai cu moţ îţi fură candid/ ciornele din buzunar...” (terapia cu pitici).
              Poetă cu yeti, poetă cu pitici, aşadar! Pitici am şi eu, cu yeti na c-am sfeclit-o, trebuie să fac rost. Văd eu de unde, aştept sugestii, Luminiţa Zaharia!