Daniel Marian revine în forță în viața literară cu volumul de versuri Revelații, resuscitări, regrete (Editura Ecreator, Baia Mare, 2018), care depășește bariera tirajelor „conspirative” (cum afirmă, pe bună dreptate, Ioan Romeo Roșiianu în postfață) ale volumelor anterioare și îl așează mai temeinic în atenția cititorilor.
    Asistăm la o beție de cuvinte, o adevărată babilonie a logicii, fiecare cuvânt fiind o piesă a unui puzzle al Poemului („dintâi din urmă alergarea cu care respir / de foametea de sete și de rost / pe când viu ori am fost”), fiind create imagini percutante și reverberante  („îmi fac / un culcuș pentru seară / din frunze moarte / mirosind a tine”).
Un puzzle fragil, la fel ca realitatea, fie ea reală ori imaginară („sucul din visele pumnilor tăi / realitate fragilă”). Pentru că și realitatea închipuită este... reală, fie ea și de-a-ndoaselea („case suspendate de stele / stele cu rădăcinile-n case”), poetul nefiind o ființă oarecare [„(...) – sala de arme / îți era dată în seamă ție / și chipul iubitei și sentimentele”], ci un chemat, un ales [„copii de-o șchioapă care învață literele (...) // și vin să-mi spună nenea / și ce e mai grav – vin să-mi spună / că sunt chemat de doamna poezie / din balconul 19 al vieții”] ce se ia la trântă cu destinul („ține minte lupta cu destinul ca un balaur în flăcări”; „o mie de drumuri blestemate / și doar o singură sfântă potecă”).


Autorul creează, așadar, o lume proprie, cu speranța de a fi mai maleabilă, mai prietenoasă decât cealaltă. Ceea ce nu se întâmplă („orașul acesta închipuit mi se desface în memorie”).
Poetul rămâne un căutător neistovit de sensuri, fremătând de trăiri, sentimente și idei, între viață, moarte și nemoarte („nemurirea e aproape / precum viața de moarte”), un propovăduitor al libertății („liber ca și când / n-ar fi trebuit să mă nasc încă / liber ca și când / ar fi trebuit să mor deja”) și al iubirii.
Iubire care nu vine treptat, ci năvălește de-a dreptul, ca o avalanșă („tocmai dăduse / peste noi / o avalanșă – iubirea”), producând adevărate seisme în viața eroilor („tu erai corabie în mâinile mele / eu catargul cel mare legănat de beție”). Iubirea, ca și credința, produc dileme existențiale, întrebările neputând primi răspunsuri general valabile („din când în când un sfânt / îmi dădea cu mânerul spadei / în cap”).
Iar viața poetului e strâns legată de cea a poemului („vineri la ora 13 am încercat să mă sinucid / tăind gâtul unui poem de-al meu”), trupul fiind un obstacol ce trebuie depășit („eu caraghios în timpul acesta / care mă strânge pe la colțurile gândurilor”).
În acest volum autorul aduce un adevărat elogiu nopții, când ce este ascuns iese la iveală și totul devine posibil („noaptea e făcută de Dumnezeu restul e o pierdere de vreme / dragostea poezia veșnicia se pierd la lumina zilei”).
Poezia de față este o căutare a echilibrului interior într-o realitate abruptă, vitregă, dar și un îndemn spre iubire (singurul reazem adevărat, dincolo de suferință și tristețe), dar și pentru încrederea în forțele proprii.