Aceia dintre noi care sunt suficient de familiarizaţi cu Biblia cunosc detaliile parabolei samariteanului milos, cel care a salvat un iudeu tâlhărit, acordându-i primul ajutor și cheltuind bani pentru recuperarea lui.

Prea puţină lume știe însă că există încă în lume samariteni, constituiţi într-una din cele mai mici și mai vechi comunităţi religioase din lume.

În vremea în care Iisus Hristos rostea parabola samariteanului milos – sau i se descoperea ca Mesia samaritencei de la fântâna lui Iacov –, între iudei și samariteni relaţiile nu erau deloc cordiale. „Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii“, se consemnează în Evanghelia după Ioan.

Între iudei și samariteni se derula, în fapt, o istorie veche de tensiuni cu tonuri politice, dar mai ales religioase – sincretismul religios al celor din urmă îi făcea nefrecventabili pentru iudei.



De unde vin samaritenii

În anul 930 î.Hr., regatul Israel se diviza în Regatul de Nord, cunoscut sub numele de Israel, și cel din sud, numit Iuda, între cele două existând de-a lungul vremii animozităţi și chiar războaie. După ce Omri, rege al lui Israel, a zidit pe un munte orașul Samaria, regiunea din jur a preluat numele orașului.

Samaria a fost cucerită în anul 722 î.Hr., regele Șalmaneser al Asiriei deportând elita ţinutului în Asiria. Ulterior, succesorul său a adus în Samaria coloniști babilonieni și nu numai, care s-au amestecat cu populaţia băștinașă. Credinţele religioase ale nou-veniţilor au fuzionat cu cele ale samaritenilor, dând naștere unui amalgam religios, care păstra credinţa în Iahve și în legea dată prin Moise, dar adopta și zeităţile aduse de străini.

Samaritenii și-au construit chiar și un templu, în concurenţă cu cel de la Ierusalim, pe care l-au ridicat pe muntele Garizim, iar animozitatea dintre iudei și samariteni a crescut timp de secole. În vremea lui Iisus, deși Samaria făcea legătura între cele două provincii iudaice Galileea și Iudeea, evreii preferau o rută ocolitoare, prin deșert, pentru a nu se întina călătorind prin Samaria – iar dacă nevoia o impunea, la ieșirea din Samaria își scuturau praful de pe sandale, ca să nu-l transporte pe pământul considerat sfânt al ţării lor.

Faptul că Iisus le-a predicat și samaritenilor și i-a făcut beneficiari ai vindecărilor Sale (samariteanul lepros) a constituit un motiv de scandal printre iudeii vremii sale, pentru care nu exista decât un popor ales și restul lumii.
Pe urmele samaritenilor de astăzi

În secolul VI d.Hr., existau 1,5 milioane de samariteni, potrivit istoricului Benyamim Tsedaka. După valuri de persecuţii, mai ales după cucerirea lor de către musulmani, samaritenii aproape că au dispărut: în 1919 mai existau doar 141 de samariteni.

Astăzi, numărul lor se ridică la aproximativ 800 de persoane, care trăiesc în două comunităţi relativ egale numeric: una palestiniană, în satul Kiryat Luza, pe muntele Garizim, în apropiere de orașul Nablus, și o alta stabilită în Israel, în orașul Holon, aproape de Tel Aviv.

Jurnalista Judith Fein a scris pentru BBC un articol despre călătoriile ei la Kiryat Luza și Holon, pentru a se întâlni cu membri ai comunităţii și a le surprinde modul de viaţă. Samaritenii din Palestina sunt foarte grijulii cu istoria lor, înfiinţând chiar și un mic muzeu religios, unde pot fi regăsite o dioramă cu veșminte preoţești antice, o mostră de pâine nedospită și un candelabru cu 7 braţe – menorah.

Fein a vizitat cele 3 locuri sacre ale samaritenilor – cel în care Avraam a fost pe cale să îl sacrifice pe fiul său, Isaac, locul în care se află cele 12 pietre luate de Iosua din râul Iordan și cel în care israeliţii ar fi ridicat Tabernaculul cand au intrat în ţara promisă.

Comunitatea celebrează Sabatul după reguli stricte – nu se gătește în această zi, nu se folosește telefonul sau electricitatea, iar mersul la sinagogă (de trei ori pe zi, prima dată la 3:30 dimineaţa și ultima dată la apusul soarelui) este obligatoriu pentru bărbaţi și opţional pentru femei. Paștele este sărbătorit prin sacrificare de miei, care sunt apoi consumaţi cu ierburi amare, după un ritual preluat din cartea Exodului. Comunitatea are chiar și un mare-preot – iar Fein s-a întâlnit cu acesta, care i-a vorbit despre linia genealogică a preoţilor samariteni: de la al doilea fiu al lui Aaron, fratele lui Moise, și până la el au fost 130 de preoţi.
Nou și vechi într-o comunitate milenară

În comunităţile samaritene, elementele moderne și cele tradiţionale se armonizează într-un mod inedit, atunci când nu există o luptă acerbă între ele (o problemă relativ simplă, cea a folosirii aerului condiţionat, încă nu e soluţionată, unii fiind de acord cu folosirea sa în sinagogă, alţii, nu.

În Holon, unde trăiesc 80 de familii samaritene, membri ai comunităţii lucrează ca avocaţi, profesori, bancheri și ingineri. În Tel Aviv, mulţi tineri samariteni lucrează la Google și Microsoft. Nu există însă nici măcar un doctor samaritean, explică Tsedaka, tocmai pentru că lucrul în Sabat este strict interzis.

Pentru a evita contaminarea credinţei lor religioase, samaritenii au rămas, în general, comunităţi închise. În ultimii 30-40 de ani au existat doar 5 cazuri în care membrii au părăsit comunitatea pentru a se căsători cu persoane din exteriorul acesteia, nemaifiind primiţi ulterior în sânul comunităţii, povestește Abdullah Cohen, ghid la muzeul din Kiryat Luza.

Totuși, în ultimii ani, comunitatea a devenit mai tolerantă faţă de căsătoriile cu nesamariteni, din pricină că numărul femeilor din comunitate este foarte mic. În prezent, 15 femei ucrainene trăiesc în sat, căsătorite cu bărbaţi samariteni, fiind acceptate doar cu condiţia practicării religiei samaritene și a învăţării ebraicii vechi, care se vorbește, împreună cu ebraica modernă, printre samariteni.

Deși au televizoare, folosesc Facebook sau Twitter și pot călători prin lume, samaritenii nu merg fizic la facultate, pentru că nu este permisă locuirea în afara comunităţii. Un samaritean poate călători în afara comunităţii sale, dar nu poate fi absent mai mult de o lună de zile. Abdullah nu este satisfăcut de aceste limitări, care îi permit doar studiile la distanţă, dar crede că, în viitor, unele restricţii vor fi abandonate.
Mesagerii păcii într-o zonă a conflictului

Samaritenii au o poziţie unică într-o regiune sfâșiată de conflictul palestiniano-israelian. Toţi samaritenii din satul de lângă Nablus au pașapoarte palestiniene și israeliene totodată, lucru singular și foarte util, pentru că în vecinătatea lor se intersectează cele 3 zone de securitate – A (control palestinian), B (control comun) și C (control israelian).

Chiar și numele samaritenilor e uneori o încrucișare de nume palestiniene și israeliene, amănunt ce s-a dovedit salvator pentru Abdullah în ziua în care a uitat acasă unul dintre pașapoarte – în timp ce Abdullah e un nume eminamente arab, Cohen e unul prin excelenţă israelian. Iar în ziua în care, în zona de control israelian, a prezentat doar pașaportul palestinian, numele evreiesc a schimbat atitudinea soldatului care deja ridicase arma spre el, făcând posibilă chiar o discuţie de câteva minute, în care tânărul le-a povestit grănicerilor câte ceva despre tradiţiile samaritenilor.

Situaţi la graniţa dintre două lumi aparent imposibil de reconciliat, samaritenii au provocarea de „a merge printre picăturile de ploaie“, i-a explicat istoricul Tsedaka, el însuși samaritean, jurnalistului Leon McCarron.

Pentru că nu se identifică nici cu israelienii, nici cu palestinienii, dar au câștigat încrederea ambelor tabere, Tsedaka crede că samaritenii ar putea fi „punţi de pace“ în regiune. Dorinţa lor de a contribui la construirea păcii poate fi cel mai important lucru de menţionat atunci când te intersectezi cu exotismul acestei comunităţi, punctează McCarron: „într-o regiune care pare imposibil de divizată, ei aduc ceva rar și minunat: Speranţa“.