Îi iubea felul în care pășea, felul în care se urca în tren și modul în care reușea să nu atingă oamenii decât din priviri. Îi iubea privirile pe care oamenii i le intoarceau și modul discret în care ea le evita. Îi iubea genunchii strânși cuminți sub ea, fusta în carouri așezată cu grijă și curiozitatea prost disimulata a bărbatului din față.
Îi iubea felul în care nu îi plăcea să poarte conversații cu necunoscuți și diplomația de care dădea dovadă de fiecare dată când răspundea doar afirmativ sau doar negativ, îi iubea pauzele prin care dădea de înțeles, spațiile dintre ea și ceilalți prin care delimita, felul în care se prindea de bară să nu cadă când trenul frâna neașteptat de brusc.

Îi iubea poezia ascunsă sub o șuvița blondă și încapacitatea de a da la o parte trecutul odată cu șuvița. Îi iubea încăpățânarea cu care credea că poate, insistența cu care revenea sperând că totuși, îi iubea metaforele nopților fierbinți de vară și tăria cu care credea că tot ce zboară se mănâncă.

Îi iubea felul naiv în care transpunea scrisul în vorbe și vorbele în imagini și disperarea care i se citea în priviri când realiza că metaforele au înțelesuri multiple. Îi iubea diminețile obosite și cearcănele lungi și, mai ales îi iubea naivitatea cu care explica că totul  va fi bine.

Îi iubea tot, inclusiv  defectele, dar le iubea pe toate degeaba. În lumea lor nu se făcea să te îndrăgostești de o imagine reflectată într-o oglindă.