"Marți se trezise într-un pat de hotel de mâna a doua. Privise printre vise fereastra murdară și descoperise mirată o stradă îngustă care se termina într-un gard de plasă gri. Un porumbel zăcea învins, între două bucăți de lemn și, de undeva de departe, se auzea un copil care plângea. Nori grei și gri dădeau să cadă peste orașul de pe malul canalului. Mirosul  era pregnant acru și probabil că asta o si trezise. Nu-și mai amintea nimic. „Un peisaj de-a dreptul dezolant"  își spusese și apoi comandase o cafea neagră și 2 cornuri moi umplute cu ciocolată.

Băiatul care venise cu comanda era timid. Avea o privire care nu privea și un zâmbet care nu zâmbea. Părea să facă totul ca și cum n-ar fi fost deloc. Și totuși, era. Înalt, bine făcut, extrem de bine crescut, avea nevoie de slujbă aceea de rahat ca să-și plătească studiile. Se născuse într-o familia săracă, fără multe posibilități și trăise cu scopul scrijelit de bocetele și certurile zilnice ale părinților. Nu fusese dorit, se întâmplase să fie, nu mai era nimic de făcut. Își fixase scopul pe la 7 ani când se hotărâse să-și ia valijoara mică și verde cu el și să-și caute un alt loc. Nu ajunsese departe.

La colțul străzii se întâlnise cu nenea Iancu care, văzându-l așa cătrănit, îi propuse un suc și o înghețată pe care el nu le putuse refuza în pofida voinței în formare. « Va avea voința dar probabil puțin mai incolo» își spusese și îl urmase cuminte pe nenea Iancu. La ultima linguriță de înghețată de ciocolată își fixase scopul : trebuia să-și depășească situația !

Și, de atunci, tot încercase. Intrase la Drept și, din cauza timidității maladive, nu reușise să treacă de primul an. Încercase apoi la Politehnica și reușise, fără mari probleme. Mecanica fluidelor nu avea nevoie de prea multe cuvinte, îi erau suficente formúlele. Tot unei formule i se datorase și sentimentul acela de infinit pe care îl simțise când o întâlnise aseară pe EA. Ea stătea cățărată pe unul din scaunele acelea înalte de bar și părea pierdută în lichidul de culoarea mahonului. Al cincilea pahar de lichid de culoarea mahonului. Nu obișnuia să numere pahare și totuși, ceva din atitudinea fetei îi șoptea să numere. La al șaselea pahar ea îi zâmbise, discutaseră puțin și apoi urcaseră în camera ei. Cameră 107. Un hotel mic la marginea unei autostrăzi. Restul fusese magic. Fata știa și el învățase ascultător. Dimineața îl prinsese trasând vise pe tavanul crăpat. Era pe punctul de a-și depăși situația.  Îndrăgostit cum era, devenise peste noapte altul. Pe la opt coborâse la barul hotelului. Începea o nouă zi de muncă și viața îi era a naibii de frumoasă!

Acum stătea ne-privind și ne-zâmbind în fața fetei. Îi încălzise personal cornurile cu ciocolată dar fata nu părea să-l recunoască. Îi luase doar tava din mâna și îi dăduse 10 lei bacșiș. Apoi, ea trântise ușa cu piciorul drept și el rămase acolo, dincolo de ușă, cu hârtia aceea roșie șifonată între două degete. În afara  străzii înguste care se termină într-un gard de plasă gri și a porumbelului prins între două bucăți de scândură, ea nu-și amintea nimic.

Îi trebuiseră câteva zile ei să pună totul cap la cap : examenul picat, dezamăgirea, privirile înțelegătoare ale colegilor, durerea milei, compasiunea prost mascată, hotelul de la marginea autostrăzii, barul și scaunele înalte, lichidul de culoarea mahonului, băiatul cu privirea pierdută, cornurile moi de ciocolată.

Băiatul cu privirea pierdută ... Îi omorâse sufletul cu sânge rece. Când realizase ce făcuse, se întorsese la locul faptei să șteargă urmele măcelului dar nu mai găsise decât niște firimituri de pâine uscate și un poem început dar neterminat :

    Știi ?
    Din când în când îmi vine
    Să mă îmbrac în tine
    Să-ți probez, rând pe rând,
    Toate sentimentele
    Să-ți ating cu gândul
    Cu mintea și