Transilvania-ținut cu evoluție milenară, locuit din vremuri străvechi-ultimele descoperiri arheologice atestă  existența  așezămintelor omenești de peste șase milenii- a dăinuit în timp datorită satelor ce au creat  și păstrat frumuseți eterne , credințe și tradiții.
În Epoca Postmodernistă , din mileniul al treilea, viața satului este în impas ,în stingere ușoara și ofilire.
-Ce v- a determinat să puneți stavilă acestui  tăvălug nemilos, al nepăsarii ce lovește  în  satul românesc ?
-Rădăcinile  sufletului  , precum ale copacului sunt  adânc înfipte în pământul  în care a crescut. Eu m- am născut în sat, am copilărit și am muncit o viață, ca dascăl al unui sat. O spun si  am  spus- o  cu mândrie, oriunde am  m- au dus pașii!  M- am considerat o norocoasă  pentru că am avut această  șansă!
Prin ceea ce scriu ,vreau,, să dau viață , să fac demersuri de salvare  ori măcar de conservare  a tot ceea ce a  dăinuit în spațiile rurale pline de mister și natural. Iar aceste scrieri sper să salveze și să restabilească  o lume căreia i s- a întors spatele’’.Îl citez astfel , pe marele critic literar, Ioan Romeo Roșiianu, editorul cărților mele.


 -Ca fiica descendentă  din Țara Năsăudului, cu oameni  buni și curați la suflet, ce influiență au avut bunicii și părinții d- voastră ,în  modelarea  și implementarea dragostei  față de valorile populare ?
Părinții și bunicii mei au avut o influiență  foarte mare față de implementarea acestor valori, prin faptul că toți au fost țărani, mai puțin ,bunicul din partea tatei, care s- a angajat , mai târziu, ca muncitor. Cu toții au locuit în sate și nu în cele de centru. Gersa Rebrișorii, cu cele trei sate, toate având  școli și dascăli, iar Bârgăul, cu satul mamei, la fel.
-Când  ați  început adunarea și recuperarea acestor  obiecte, nestemate ce cuvântă  fără grai, tumultuoasa și mirifica viață de la țară, acum un veritabil muzeu etnografic?  
De cine ați fost ajutată  în această  muncă , de colindat multe sate, din casă  în casă ?
-Achiziționarea acestor obiecate am început- o cu mai bine de 15 ani în urmă. Desigur, sprijinită de conducerea școlii , care mi- a oferit o sală pentru acest scop, apoi al conducerii Primăriei ,care mi- au amenajat un al doilea spațiu, mai mare, într-o cladire din curtea școlii, pentru că sălița cealalta era déjà prea mica  și temperatura  ridicată  putea să- mi deterioreze lucrurile. Siguranța, spațiul  și aerisirea  sunt primele condiții ,dar și sprijinul primit în realizarea unui muzeu este decisivă.
Apoi, așa ceva nu poți realiza decât cu ajutorul sătenilor, a copiilor satului,a  elevilor mei. Cu ei umblam prin sat și ceream lucruri pentru muzeu. Nu era om să ne refuze !
-Vă dau, doamnă, da, nu pot să mă mai sui în pod ! Îs bătrână. Cum să fac ?
Copiii erau atât de pricepuți, încât știau ce căutam, urcau pe scară și coborau ce găseau acolo : oale din lut, vârtelnițe, sucale, ceptini, blide de lut, îmblăcie, știu eu, ce ? Erau copii de gimnaziu ,serioși și harnici pe care  nu i- am uitat niciodată. Acesta a fost doar  începutul!
-Doamna învățătoare, am în vecini o casă bătrânescă. Nu stă nimeni. Dacă vine stăpanul, îi cer lucruri de muzeu. Oricum,o demolează și le aruncă !
Și, așa făceau. Îmi aduceau singuri, ceea ce mai găseau acolo, în pod.
 Apoi, au  început să vină la mine  oameni  din sat, femei, să- mi aducă  lucruri , întrebându -mă dacă mai primesc ceva,  la muzeu. Știau că  acolo, obiectele vor fi  în siguranță  și  bine păstrate. Că le vor găsi oricând și că le va aminti  de mama și tata, de bunici. De copilărie și de tinerețe. Apoi, au început să viziteze muzeul, să se mândrească cu el,  ca un tezaur de suflet.
Să spună, prin lume, că ei, în satul lor, au un muzeu.
-Ca învățătoare eminentă, iubită și apreciată , ați reușit să semănați în sufletele elevilor dragostea de valorile artei populare ?
-Tradiția populară, alături de istoria neamului și credința în Dumnezeu, ne definesc, ca neam. Ca dascăl, cum aș putea să neglijez cultivarea sentimentului de dragoste  de neam și țară ? Ori, asemenea spații, numite Muzee sau  Camere Țărănești, cum  îmi place să –i  spun, te ajuta pe tine, ca dascăl, să o realizezi. E sală de curs, e expoziție  de obiecte, e sală de spectacol  sau de predare a geografiei, a religiei, a limbii române ! Si, dacă  e nevoie, o dezbrăcăm de haine, le  împrumutăm, ne prezentăm  programele artistice sau șezătorile, le înapoiem  curate și astfel, muzeul noatru nu are aerul închis, cu iz de naftalină și nici nu e unul de afișaj, doar ! Apare bucuria de a îmbrăca costumul popular, copiilor le  place  să  fie admirați , iar părinții încep să le caute altele, prin lazi, să le confecționeze sau să le cumpere. Și, dacă la început nu au unul original, îi încurajez  să- l poarte pe  cel pe care îl au. Apoi, își găsesc unul la fel cu al colegilor lor. Deci, încurajare ! Iar, dacă  d- na învățătoare le spune că și dânsa vine îmbrăcată  în costum popular, atunci poți fi sigur că îl îmbracă  cu mare  drag.
-Când ați descoperit structurile tainice ale sufletului de țăran  roman, a femeii de la țară ce a țesut iubirile, dorurile și bocirile în pânzele țesute la stative ori în iile brodate ,cu aleasă  măiestrie ?
-În copilărie, o urmăream pe bunica țesând la stativele așezate în mijlocul casei. Apoi, torcând caierul de lână și ștricănindu- ne ștrimcii-ciorapii- de lână de oaie, bărcă,moale. Ca să ne fie cald, chiar și dacă ne udăm la picioare, spunea buna. Apoi, se îngrijea ca nepoții cei mari, băieți, să- i aibă pregătiți, când plecau în armată .Îi  vopsea cu coji verzi de nucă  și  primeau culoarea uniformei militare. Ne ștricălea-tricota- veste din lână aspră sau ne țesea țoale alese în teară. Ca și copil, o ajutam la depănat și la întins  firul  de pe fus pe rășchitor si apoi pe urzoi. Ciucuri înnodați,la cingeauale de pe cuie ori la fețele de masă, ca buna, nimeni nu împletea, în sat !Apoi, am început să cos, sub supravegherea mamei. Cum cosea mama, așa învățam și eu. Și ,locuiam atunci într- o casă fără curent electric, mama cosea la lampă, ca și bunica, cândva. Locuiam cu chirie, într- un sat în care tata a fost mutat cu serviciul, ca funcționar.     
Când ne- am mutat în casa noastră, cu etaj, dorința dânsului a fost ca într o camera, mama să așeze pe pereți, farfurii și cingeaua- prosoape- cusute pe panama sau țesute în teară, așa cum avea mama dânsului și bunicii cu care a crescut. Era domn învățat dar în suflet era țăran și îi  iubea pe toți gersenii, oamenii simpli, țăranii  în mijlocul cărora a crescut.
Dintre copii, eu eram cea care îmi doream ca vara să mă duc în satul acela de munte, la sora bunicii, să mă încalțe cu opinci și să zburd pe imaș, îngrijind vacuțele și oile familiei. Iar tata mă iubea mult, pentru acest lucru. La bunicii din partea mamei, ne plăcea să mergem vara și ne rugam să ne lase să dormim în fân. Prin acoperiș, printre tigle zăream stelele iar fanul mirosea asa frumos! Eram mici și mărunței , iar la întoarcerea  acasă din  câmp ,ne urcam în vârful carului  încărcat , tras de caii bunicului, legănat, pe ulițele satului. Așa, lucrând, ascultam  povești, învățam cantece, colinde, rugăciuni sau învățam pricesne. Bunica ne ducea la biserică.
-Cum a reușit învățătoarea Nadia  Urian  să cucerească Italia cu ,,Oala de lut ‘’?
-De atunci, am mai căștigat multe alte concursuri. Vreo 20 cred, din care, unele în afara țării.
Povestea aceea am scris -o într- o seara, am găsit pe net un anunț și am trimis materialul. Era primul meu concurs la care participam ca și scriitor. Nici măcar pagina fb nu aveam. Am trimis povestea, a plăcut și am luat primul meu premiu. Au urmat apoi, altele.
Ultimul ,pe care l- am câștigat a fost pentru o poveste a unei fetițe de culoare, venită din America,  care a fost integrată cu drag în colectivul școlii și datorită  învățătoarei care le spunea tuturor că fetița îi este ruda și că are acel lipici care te unge la suflet atunci când te împrietenești cu ea. Poti influiența, ca dascăl, mult și în bine, destine. Am trecut trei preselecții cu textul. Se pare că a placut. Toate sunt inspirate din viața reală.
-Muzeul etnografic, recent amenajat în incinta școlii din Cristeștii-Ciceului – se vrea un corolar  al activității  scriitoricești ,ce imortalizează viața satului într- o proză incisivă  , ce abundă  în amânunte picante, hazlii și cu talc  într -o efervescență  ce definește spațiul  mioritic spre superlativ. Ce proiecte aveți în viitor ?
-Începem cu Doamne ajută!
Așteptăm finalizarea Căminului Cultural din localitate, pentru că la etaj va fi amplasat muzeul iar construcția lui va însemna și bucuria de a avea spațiu pentru desfășurarea acțiunilor culturale. Acestea vor uni satul și- l vor antrena în susținerea școlii, ca de obicei. Mulțumim, părinților ,elevilor și nu numai !
Multe dintre activitățile școlare le- am desfășurat în biserică, printr- un  bun parteneriat cu acestă instituție. Doar așa poți închega trăirile iar mesajele morale ajung la sufletele oamenilor ! Direct, rostite de copii. Apoi, prin proiectele interjudețene.La  unele sunt coordonatoare si vrem să facem cunoscut numele localității  și școlii.
Alături de  cărțile mele, oriunde în lume voi merge, voi duce –așa cum am făcut- o, imagini  ale  școlii, ale activităților școlare. De aceea, de la invitația de a face fotografii cu elevii și dascălii  străini s -a  ajuns  la  proiecte de parteneriat internaționale.
Satul înseamnă țara și neamul și glia. Și casa părintească…Aici am ajuns, ca într- un circuit închis, perfect, al sufletului și al realității.
Satul, leagănul copilăriei, pragul casei părintești, curtea, biserica, școala, moara, poșta,casele oamenilor,podul,ciurda satului,etc, toate se leagă și formează poveștile satului, ale existenței și originii noastre.
Ce transmiteți românilor din  Diaspora, în speță, cititorilor ziarului Tribuna Românească din metropola Chicago, publicație difuzată  și citită în toată America ?
-Gândurile cele mai bune, prețuirea și respectul, înainte de toate. Adaug însă îndemnul să nu uite țara și neamul românesc ! Să vină să -si mai stâmpere sufletul și dorul de ea, , cu plaiul acesta străbun, cu dorurile  și doinele, cu bocirile și horele, cu tricolorul românesc !
Să privească cimitirele eroilor căzuți la datorie și să- și amintească de istoria neamului acesta !  Să privească bisericile și să- și amintească de credința strămoșească ! Să privească școlile și muzeele și să nu uite că ținem cu dinții de tradiția și portul românesc. Sunt prețuite și peste hoatre !  Costumul popular e incomplet, fără  tricolor ! Iar dacă îl  pui la brâu, el întregește …imaginea românului !
Mulți dintre dascăli mai pleacă și ei dincolo, peste granițe. Cei care revin sau cei care n- au plecat vreodată îi învață pe elevi că binele, adevărul, frumosul  sunt valori morale recunoscute oriunde, în lume !
Iar ce- i scris în graiul românesc, poate fi tradus în orice altă  limbă vorbită!
Dacă este scris cu penița sufletului! Sincer și curat!
Mulțumesc pentru inviație, domnule Dinu Moldovan ! Vă așteptăm cu drag, să reveniți în sat și ne mândrim cu ceea ce puneți pe hârtia sufletului și străbate atât de frumos, oglindindu -se în copiii și nepoții dumneavoastră !
,,Când zice cineva COMOARĂ, la aur și argint, el minte
Comorile adevărate sunt doar în suflete și -n minte !
Că- n timp ce unele sunt bunuri care se spulberă și pier
Cu celelalte pleci din viață și sui la Dumnezeu, în cer’’