Bunica, sat Traistari, Ocnele Mari, poveste de viata reala

Prin radacini te identifici in raport cu ceilalti. Simti nevoia de cautare si de regasire pentru ca , undeva , in subconstient suntem condusi de aceste radacini. Drumul tau in viata este mai bine calauzit daca ai in jurul tau caldura celor care te iubesc, iar tu, la randul tau, ii rasplatesti cu dragoste. Poate ca este nevoia de a-i proteja cat inca sunt in viata si a le transmite lucruri pe care le-ai simtit nerostindu-le. “Bunicul , Dumitru Lazaroiu, era un om tare harnic. Muncea mult, dar nu ne lipsea nimic. Nu-i placea vorba multa si nici sa stea fara sa faca el cate ceva. Avea han la intrare in Traistari….han, cu odai, mancare buna, tiribomba in curte si “hora satului” duminica si de sarbatoare. Avea vii si pruni, ghetar si lac cu pesti, avea oi, vaci si cai si in spate . In deal, avea padure asa cum i- o lasase Dumnezeu. Satul era altfel. Lumea era mai unita, oameni se ajutau la munca si erau foarte solidari. Eram imbracati cu straie lucrate in casa, din in si lana. Eu nu tin minte sa fi cumparat vreodata vreo haina. Tineam viermi de matase in atelier si ii hraneam cu frunze de dud. Mama tesea toata iarna, iar eu si cele doua surori torceam in fus la caldura sobei. Gheorghe, fratele cel mare, era plecat in Constanta, facea scoala de ofiteri de marina iar Mihai il ajuta pe tata la treburile casei cu unchiul meu, fratele mamei, Niculae, si el flacau tanar.Eram cinci frati- trei fete si doi baieti si eram fericiti cu totii. Eram copil, dar tin minte ca si cand ar fi fost ieri. Veneam de pe deal cand i-am gasit la sfat , in casa lui Toma.

Erau doisprezece baieti tineri din sat la adunare. Printre ei erau Mihai si Niculae. Si pe restul ii stiam , veneau la hora la tataie la han si erau prieteni. Nu m-au lasat sa stau acolo. Nu era o discutie pentru copii, dar mi-am dat seama ca vor pleca in razboi. Si n-a trecut multa vreme si au plecat. Romania intrase in razboi cu rusii iar de frate-meo, Gheorghe nu stiam nimic. Priveam de pe deal de langa oi. M-am ridicat in picioare sa vad mai bine in drum. Au intrat in sat in formatite militara cu uniforma gri. Erau si tancuri si masini de lupta. Ne-au mutat cu scoala in alta cladire. Scoala noastra a devenit unitate militara germana, iar in hanul lui tataie s-au cazat ofiteri. Insa toti erau niste domni, mama. Ne salutau respectuos, ne salutau primii chiar daca eram copii, ne zambeau si erau tare cumsecade. Erau blonzi, inalti, disciplinati si la locul lor, asa… Nu mai stiu cand exact…la scurta vreme dupa ce ne-au ocupat, a venit o scrisoare acasa. Era o scrisoare de pe front si astea nu aduceau vesti bune. Ne-am temut de ce e mai rau. Dar in scrisoare ne spuneau ca Gheorghe, ofiter in marina militara romana, fusese recuperat in viata din Marea Neagra dupa ce vasul lui fusese scufundat. Era intr-un spital, in Grecia. Statuse opt ore in apa rece. Tata a vandut bijuteriile mamei si a plecat cat a putut de repede, sa-l aduca acasa. Si l-a gasit, mama. Era slabit si palid, dar l-a recunoscut pe tata. Ne-am bucurat mult ca s-a intors, iti dai seama! L-am luat in brate toate trei si cu mama care nu contenea din plans si se ruga pentru Mihai si Niculae. Apoi, mama, pot sa zic ca a venit prapadul…au plecat nemtii, au venit rusii. Tin minte ca am mers cu mama in deal unde am sapat o groapa. Acolo am ascuns zestrea noastra, de frica lor. In rapa, intre dealuri, erau ascunse fetele tinere, vite si pasari si cam tot ce avea omul de pret. Gheorghe se ascundea si el. Cand coboram intr-o zi din deal, a trecut o masina pe langa mine si apoi s-a oprit brusc. S-au dat jos din ea trei soldati si mi-au luat berbecul, mama. L-au luat pe sus si pus in remorca si dusi au fost. M-am dus plangand, speriata acasa. Nimeni nu m-a certat. Hanul lui tataie era plin de soldati rusi betivi si mereu pusi pe scandal. Intr-o seara, tataie le-a zis politicos sa-i lase si lui din vin , sa aiba din ce trai si el. Atunci au scos pistoalele, mama si au impuscat butoaiele, sa nu-i lase nimic si nimic nu i-au lasat! i-am urat, mama, i-am urat! Vezi tu, lumea s-a unit in suferinta si nu stiu sa se fi tradat unii pe altii, oricum eram uniti si ne stiam intre noi cu totii. Dupa razboi, in’ 45 , veneam de la scoala. M-am uitat in poarta si am vazut doi cersetori. Am strigat la mama sa le dea ceva de mancare . Mama s-a dus in casa si s-a intors. N-a trecut pragul portii si a lesinat. Eu nu i-am recunoscut…. Erau cu parul lung, murdari, cu barba si cu hainele zdrentuite. Taceau. Se uitau peste gard tristi si ingandurati. Venisera pe jos din Rusia, dormisera pe unde apucasera , daca apucasera, ascunsi prin munti. Din cand in cand se adaposteau in casele romanilor: “suntem romani, suntem de-ai vostri!” O vreme a fost iar bine. Stateam toti la masa, iar mama rupea din nou painea in sapte. Apoi baietii au luat calea exilului. Nu scapasem de rusi. Dar, din doisprezece baieti de la noi din sat, s-au intors doar doi, frati-mio si unchiu-mio. Nu stiu cum i-a adus Dumnezeu si rau imi pare de ceilalti. Erau tineri, veseli si frumosi, mama. Este un monument in cimitir, in Traistari. Langa el sunt zece cruci, mama, sa mergeti sa va uitati. Ii stiam pe toti! “….cand era sarbatoare, asa se incingeau un joc si atata bucurie era… Eram toti in straie populare. Ma uitam la bunicu, care ne iubea tare mult, care se grabea sa aduca mancarea si carafele cu vin si le admiram pe surorile mele mai mari care stiau sa joace bine!”

 Cu respect si dragoste, bunicii mele , Ana Eftimie