PSALM ÎN DOI ȘI-O SOACRĂ-N PLUS
Eu nu-nțeleg Iubire, grădina mea și plaur,
Cum peste silogisme plutești ca o nălucă.
Metal întorc vocalei, de duhul lui de aur,
Prin alchimii de cântec, aminte să-și aducă,
Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,
Că totul se măsoară cu kilul și calupul,
Că-ar prinde-n ecuații chiar zvonul din lumină,
Mașinării de glande isprăvnicindu-mi trupul.
Stupar de constelații nu-i dragostea, ci-un număr,
Că luminândei zborul i-l socotești pe dește.
Eu una știu, iubire, când păru-l lași pe umăr,
Chiar Dumnezeu fereastra deschide și privește.
L-atâta bucurie, ce n-o poți strânge-n lacră,
De-i nuntă, ce contează că mintea-ți va fi soacră?
PSALMUL CU PILDA CARCASEI
De n-am să fiu acasă, cheița e sub scară,
Parola este magul, caratelor portiță...
Fum alb, descânt de ape, Te-nchipui din peniță,
Ca jertfa de cântare din rourări de seară.
Ne căutăm de-a rândul, unul spre altul, drum pe
Întârziere nouă, că vechi încă-i neștiul.
Cum dor pelinul strunii, arcușul și târziul,
Care-n șotron se joacă la colț de pietre scumpe.
Tu nu poți fără mine, că firul firii-nfiră,
Fiorul spre ființă fiind De-o-ființa.
De nu mi-ai fi minune la ce folos credința?
Nu dragostea, lumina și-o-mbracă în porfiră?
Că fără Ea, lăuntric, nu-s inimii acasă,
Purtând ca prin muzee trufașa mea carcasă.
PSALM LA UȘA FOIȘORULUI
Te-am judecat prea aspru, cu sfatu-mi șchiop, nemernic,
Vrând marea-Ți în gropiță s-o mut cât mai în pripă.
De obicei țepușa e-n talpă, nu-n aripă.
Cum numa-n risipire m-aduni ca vistiernic?
Pe harta mea e prundul cu fără-ntors acas', pe
Acolo unde hoituri din creier mi se-aruncă,
Și totuși, tot pe-acolo e răsărit de luncă,
Finici de țară, sălcii, regal Te-aveau ca oaspe
Copiii mahalalei, și Tu cu măgărușa!
Prin colb, zdreliți la dește, desculți cum e lumina...
Am cucerit Cetatea, Tu Te-ai retras cu Cina
Și noaptea până astăzi păzește minții ușa.
De ce n-o spargi, să sară clempușuri, ivăr, broaște,
Trufașa, ca pe-un Rege, plângând Te-ar recunoaște!
PSALM CU RUMI ÎN GRĂDINĂ
Ca vinul ni-i sărutul, când ascultăm pe Rumi,
Când struna de iubire îngaimă ne-nțelesul,
Că vorbele-s făcute să șugui cu-nțelesul.
Nu-ți amintești de mine de la-nceputul lumii?
Omar Khayyam, tot tânăr, ne toarnă din chitară,
Flămândelor sahare înfometând simunul.
Îndrăgostite trupuri, ulcior sunt astăzi, unul,
Dar mustul și mai tare înțeapă-n gust a seară!
Iubești? Ce mai contează trecutul, viitorul!
Nu-n toate e prezentul - ce-ai fost, vei fi Iubirii?
Precum e veșnicia chip al dumnezeirii,
Subțire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.
Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău și acru:
Iubesc, chiar însuși iadul îl văd frumos și sacru!
PSALM DE ÎNCHIPUIRE A TRANDAFIRULUI
Nu litera, ci rana dă-n duh izvod de mugur,
Altfel, ce rost în stemă, rubin vrăjindu-și firul?
De n-auzi profeția ce-o-nspină trandafirul,
Cum grai vei da Iubirii, zdrobită ca un strugur?
Că inima nu-ți spune, zbătând prin țepi bătaia,
Cum mama dibuiește mireasma care doare,
Că ea-i dumnezeirii cu lutul născătoare,
Ființei dând din lacrimi sămânța de văpaie.
Cui creangă nelumească întruchipași coroana?
Mai sus ca serafimii, doar trandafiru-ți zboară,
Petalic în aripă, brumi negustând din seară;
Rotund vârtej Luminii, doar tu îl știi și rana.
Lărgindu-mi țintirimul cu spinii și hotarul,
N-a fost normal, Iubirii, să cred că-i Grădinarul?
PSALMUL POLENULUI DE CENUȘĂ
Ca să-mi purceadă rândul, semn pun ca spaniolii,
Spre-a ști că întrebarea de două ori te strigă.
Tot ce-nverzise taina, scăpă de sub verigă.
Ce violet - bemolul, îndurerând magnolii!
- Și de-o să afle apa? - Ei, și! Las-o să știe,
Că lacrima i-e rudă, înnegurând departe,
Pe unde curcubeul se bea sfios din moarte,
Spre-a ninge-apoi diezul pe cetina-mi târzie.
Iubirea nu-i speranței și nici credinței roaba.
Ce-i veșnic totdeauna a râs de tot ce timp e.
Cum și-ar purta coroana, din scris de spin și ghimpe?
Crezi roua, plânsul nopții, că-i ochiului degeaba?
Nici colbul din nădejde, nici praful din credință,
Polenul de cenușă dă focului ființă!