Motto:
„ Şi ce Doamne-iartă –mă era să le mai spun, că io nu-i înţelegeam pi ei, şi ei nu mă înţelegeau pi mini!”
Stelică
Eram cu ceva treburi (în limbaj local: daraveri) legate de colectarea stufului. Provincia era răvăşită de arşiţă, astfel încât pielea pământului arăta ca fiind numai bună de jupuit şi pusă la păstrare pe iarnă, întocmai ca scrumbiile albastre ale lui Nea Vasile Vasile, al Vasiloaiei, meşterul şi făurarul locului, provinciei şi Mării Negre. În acelaşi timp, mare pescar, dar cu prea puţin succes. În fond, Nea Vasile nu-i important în povestirea noastră.
Cu toate implanturile noi, vechiul han al localităţii a rămas centrul universului la scară mică al cetăţenilor şomeri, pensionari sau doar lipsiţi de tragere de inimă, dacă-i vorba de muncă...
Aici l-am cunoscut pe Nea Tase, care mi-a vorbit despre Dom' Cireşică, cel ce l-a găsit pe Dumnezeu tocmai la papistaşi, la biserica de pe munte din Palermo.
Trăgeam de-o bere ieftină şi proastă, aşteptând o ambarcaţiune leneşă cu ore imprecise de staţionare prin diferitele localităţi pescăreşti, privind cum se clătina vechiul birt prin apa opalescentă, adunând laolaltă colbul câmpiei şi firele roşcate ale soarelui din sud.
Cu politeţea specifică oamenilor locului, un bătrân în haine cenuşii mă fixa de minute bune. Cu siguranţă, masa la care stăteam era masa lui, iar scaunul pe care eram aşezat - locul său. Privirea politicoasă a omului putea fi interpretată ca „dă-te!”...
După o vreme, la tejgheaua barului, printre alţi consumatori – localul se umpluse foarte repede – se distingea un bărbat obosit de viaţă, cu o faţă tăiată des cu lama briciului, din cauza mâinilor tremurânde, fără îndoială, cu fire de barbă din oţel şi ochi demonici, care-şi schimbau nuanţele şi dimensiunea irişilor la fiecare tresărire a luminii.
Continuând atitudinea politicoasă, specifică zonei, comeseanul meu, Nea Tase, adică, aşa cum aveam să aflu curând, îşi începe povestirea...
„ Îl vezi, băi băiete, acela-i Dom' Cireşică şi s-a făcut pustnic pe jumate (cum adică pe jumate?, zisei în gând, dar n-aveam vreme de gândit, că Nea Tase torcea încontinuu)...
Nimeni nu-şi aducea aminte cum a ajuns Cireşică la Universitatea Tehnică, Literară şi de Comunicare Româno- Italiană dintr-un mare oraş moldovean. Pe vremea aceea era o instituţie cu prestigiu, cu examene de admitere dure (mulţi au ajuns să se sinucidă după încercări repetate de a pătrunde în onorabila instituţie), iar Cireşică venea dintr-un sat pescăresc, inundat de praf, plauri şi gâze verzi, loc în care copiii pescarilor beţivi treceau pe la şcoală mai mult în vacanţa de vară.
Se ştia, Cireşică era omul bun la toate. Ba la balurile bobocilor, ba la festivităţile sfârşitului de an universitar, mai pe la o tainică şi păcătoasă petrecere (în limbajul locului: bairam) a vreunuia sau mai multor profesori, cu studente... Cireşică se ocupa. Aşa că nu prea avea nimeni vreme să cerceteze în ce an şi la ce specialitate aplica, el, Cireşică.
Signora del' La Rocca a fost cea care a iniţiat excelentul program al bursierilor italieni în România şi a celor români în Italia, la Messina, unde funcţiona o grupă a Facultăţii de Comunicare Româno- Italiană din cadrul Universitatăţii Tehnice, Literare şi de Comunicare Româno- Italiană.
Alessandro a fost prins, în urma unei afaceri stranii, în plasa lui Cireşică, precum peştele în năvod.
Alessandro crescuse repede la noi în ţară, fiind singurul profesor de
engleză- italiană al Universităţii.
Alessandro era şeful comisiei de evaluare a bursierilor români în Italia, iar Signora del' La Rocca şefa proiectului în cauză.
Iar nu se ştie cum, Cireşică s-a prezentat la examinare, pregătit pentru Messina. Problema era că examinarea se făcea în limbile italiană sau engleză, la alegere, iar omul nostru nu cunoştea decât rusă şi oleacă de ucraineană.
- Băi, ascultă-mă pi mini, dacă spui ceva, poţi să-ţi faci bagajele pintru Sicilia! zicea Dom' Cireşică despre examinare...
Cum, în afară de Alessandro, toţi ceilalţi din comisie nu cunoşteau engleza, Cireşică a fost selectat, primul dintr-o sută şi mai bine de candidaţi.
- Trebuia să fiu recunoscător, ne povestea Dom' Cireşică, în primul rând, Signorinei Del' La Rocca, aşa că i-am dus flori. Năcazu' o fost că i-am luat trei crizanteme, ori, în Sicilia crizantemele se duc la hoit, iar florile fără soţ la coşniţă, să vezi încurcătura Dracului, o făcut Signora o faţă lunguiaţă ca o ţâţă de capră!
În Italia, Cireşică a întâmpinat primele greutăţi din întreaga sa carieră studenţească. Pe coridoarele căminului studenţesc şi oriunde în altă parte, toată lumea era amabilă şi-i oferea detalii şi amănunte despre noua lui viaţă.
Studentul nostru repeta invariabil si, si, câteodată si signora sau si signor, după caz.
- De cazat, m-am cazat, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, da' greu tare o fost la cantină, când sa-mi facă abonament pintru masă, că mi-o dat nişte acte în italiană... am priceput io nome, cognome, età că-i ca la noi, etate, da n-am înţeles ce-i cu Laura, de o chemat intendentul pi toată lumea, că nu înţelegea nime nimic şi nu puteau să mă facă să completez rubrica aceea. M-am tot gândit, ce Laura, că am luat toate concubinele la rând şi pi nici una n-o chema Laura, ş-apoi de unde ştiau ei de viaţa mea? Până la urmă o ajuns şi decanul facultăţii şi cu greu am priceput că-i vorba despre studii! Aşa s-a integrat Dom Cireşică în comunitatea studenţilor din Messina (continua de-acum interlocutorul meu) şi după ceva vreme, a început Cireşică să vorbească şi italiană.
În anul doi era deja omul bun la toate, iar în anul trei l-a cunoscut pe Giulio.
Această întâlnire i-a schimbat din nou viaţa, de data aceasta decisiv.
- Dădeam bairamuri după bairamuri, cu Giulio, Stefano, cele două surori poloneze, lituanianca şi încă o droaie de pretini de-ai lui Giulio, toţi cu maşini bengoase... Mai consumam o iarbă, un praf, mult acool... Într-o seara chiar s-o trezit polonezele să mă care după fructe de cactus, de s-o umplut de ţepi, iar io scoteam ţepii din ele şi dânşii intrau în mini!, încurcată treabă ne povestea Dom' Cireşică ”, mai adăugă Nea Tase.
Pentru câteva clipe, Nea Tase îşi încetă relatarea, scărpinându-se după ureche şi privind spre fluviul molcom. Îşi aprinse o ţigară, schimbă câteva semne cu omul de la tejghea, apoi se întoarse spre mine, răsfirând aceeaşi privire binevoitoare, specifică locului.
„Văd bine că nu fumezi, iar barja pe care o aştepţi nu ajunge niciodată la timp, ba chiar sunt ani în care nu vine deloc, da, ce-mi pasă mie, vă-nvârtiţi pe la noi cu tot felul de afaceri dubioase, nu vă mai încap oraşele...
Când se face sihastru, pe Dom' Cireşică nu-l mai cheamă cum îl strigă, ci-l pomenim ca Părintele Silvestru şi atuncea trupul i se ascunde înăuntru şi rămâne doar cu ochii adâncoşi ca hula mării în iarnă.
La absolvire, Signora Del' La Rocca l-a elogiat pe Dom' Cireşică, adică cum şi ce-a făcut el să înveţe aşa bine italiană, de unde nu ştia deloc şi ce folositor, vezi, tu, a fost universităţii şi toate celelalte...
- Da, io, a fost ultimul lucru povestit nouă de Dom' Cireşică, când am luat cuvântul, praf i-am făcut, le-am spus că m-au discriminat, că s-au purtat urât, toată adunarea era mută, iar pe signora o pufnit-o plânsu'.
Desigur, Giulio şi amicii săi au făcut tărăboi ca la teatru de revistă, susţinându-l pe Cireşică, de-acum omul lor, după ce a făcut câteva mici comisioane şi două trei recupero, pentru Giulio, în realitate pentru cineva mai important, Dom' Cireşică era prea inteligent să nu priceapă cum stăteau lucrurile.
Ce mai, le-a stricat jupânul tot cheful în acel sfârşit de an universitar.
Ce ştiu mai departe, ştiu de la Părintele Silvestru”, rosti Nea Tase, de această dată cu glas schimbat, aproape mistic, desigur, doar pentru o fărâmă de timp...
„Dai şi tu o bere, că voi trebuie să aveţi bani, că d-aia umblaţi telelei peste tot, nu mai poate omu' de răul vostru”, continuă comeseanul meu, prietenos, cum sunt oamenii din zona aceea.
„ După o afacere în stil mare, Giulio a decis că-i vremea să-l prezinte pe Cireşică lui Don Scappa, bossul cel mare. Te-ai fi aşteptat ca cineva ca el, Cireşică, să asude şi să emane nori de emoţie până-n Malta şi Africa, numai la gândul că va fi introdus în cabinetul şefului peste toţi. Ei, aş! Cireşică trecea ca granitul peste nisipul emoţiilor umane, aşa că, după noaptea fabuloasă petrecută la castelul ce încununa promontoriul de var, i s-au încredinţat misiuni tot mai grele. Atunci şi-a câştigat sihastrul Silvestru numele de Dom', întrucât cel de Don (aicea Nea Tase a devenit sfătos, aşa am simţit eu) era rezervat doar capilor sicilieni.
Totul mergea ca pe roate, iar Dom' Cireşică strângea averi după averi.
- Nu-mi puteam obli sufletul din cauza spaimei cele grozave, de parcă luasem pojarniţă, iar când povestea toate acestea, Părintele Silvestru pironea întreaga lume în hăul ochilor săi, insensibili la metamorfozele luminii crepusculare, fetiţa zăcea undeva pi un pat cu stinghii de metal, ca cele de la spitalul comunal, iar io nu-mi aflam cu ochii degetul mic de la mâna stângă. La-nceput am crezut că m-o fi pălit albeaţa cocoşului de munte, da restul trupului se vedea ca iazul la amiază. Nu ştiam acuma ce să fac, aşa că, după ce am tratat deştiul cela cu strânsoare mare, să văd că-i la loc, mi-am luat vreo douăzeci de mănuşi albe, numai pentru mâna stângă, să am de schimb...
Următoarea recuperare, tot în urma unei răpiri – fata cea mică a lui Pedro Cuţitarul, l-a costat pe Dom' Cireşică mai mult. Imediat ce a primit banii de răscumpărare, s-a întors la un hotel obscur din Palermo, simţea nevoia unui duş şi a unei femei, să-i aline îngrijorarea pentru nevederea degetului mic al mâinii stângi.
Oroarea Domnului Cireşică era totală şi completă: degeaba se holba la mâna stângă, aceasta fusese sorbită de oglinda condensată, întrezărindu-se printre fâşiile de piele udă şi scamele colorate ale prosoapelor, de cealaltă parte a lumii...”
Nea Tase adresă un ultim salut bărbatului de la tejghea. Se apropia şi nava pe care o aşteptam, remorcând gaze violet şi arome cu gust de cocs, confundându-se cu o imensă carcasă umană, în incertitudinea serii care se aşeza cu încetineală de vară.
„Băi, băiete, mai dă şi tu o bere, că-i devreme, n-am unde mă duce, casa mi-i pustie şi curtea plină de stihii!” Desigur, am mai comandat o bere.
„Nenorocirea a făcut ca la ultima recuperare fetiţa să dea ortul. Dom' Cireaşă a uitat să deschidă răsuflătoarele beciului. O mare durere a simţit, întâia dată după mai bine de cinzeci de ani, tocmai de când îl bătuse tatăl său cu lopata vâslei. Pentru Dom' Cireaşă reacţiile afective erau străine. Dar, pentru Părintele Silvestru toată viaţa sa de eremit era numai iubire şi durere.
- Stăteam ca mort în faţa oglinzii, mă vedeam pi mini cum se uita la mini şi mă vedea, plângea în hohote Părintele Silvestru, în timp ce eu nu mă vedeam deloc dincoace de oglinda ceea... (cum adică, zisei eu în mintea mea, încercând să mă despoi de perplexitate, cum de se poate... dar, n-aveam vreme de gândit, Nea Tase obosise şi se împuţinase din pricina naraţiunii şi încerca din răsputeri să încheie).
Şi de-atunci, Dom' Cireaşă este pe jumătate anahoret iar Părintele Silvestru pe jumătate brigand. Pentru că Dom' Cireaşă şi-a risipit averile pe la mănăstiri, cămine pentru copii şi spitale, încercând să-şi recupereze icoana trupului său şi a găsit-o, i-adevărat, tot pe jumătate, în Biserica cea mare din munte, la Palermo. Numai că, spre sfârşitul verii, trupul i se surpă în alcătuirea cea bună a fiinţei sale, iar vara umblă proaspăt barberit prin cârciumi, căutând o slujbă de recuperator, ca în vremurile bune din Sicilia...”
Nea Tase n-a mai fost în stare să termine această halucinantă istorioară. Se sfrijise de tot, nu-şi terminase ultima bere şi s-a scurs cu greu pe scările exterioare, ca un miriapod...
- N-are unde merge, săracu'! îmi zise un bătrân de alături, în timp ce mă ridicai, să prind cursa către deltă. Localul se golise ca prin minune. Mesenii (în limbajul locului: muşteriii) au dispărut mai devreme decât înserarea, iar pielea pământului se rumenise ca o scrumbie albastră pusă pe jarul domol din curtea lui Nea Vasile Vasile, mare meşter în zonă, dar prost pescar...