Nici nu mai știu dacă te-am sărutat
Prima oară...sau te-am strigat?
Mai știu doar că nu te priveam
De teamă să nu te sorb
De sete înfometat
Cum inundă lumina ochii unui orb
Atunci vindecat...
Nici nu mai știu cum îți arătau pașii
Mă făcusem de piatră
Mergeai simplu, precum ostașii
Lăsați la vatră...


Două umbre sfioase eram pe-un asfalt
Ce se topea la o uliță cugetând
Eu eram cu câțiva ani mai înalt
Tu cu câțiva pași mai curând...
Mai știi că am respirat în a clipelor goană
Din lumea ta tot aerul crud
Apoi ne-am trimis umbrele-ntr-o poiană
De s-au iubit și verde și ud?

Apoi am plecat
Fiecare...
Timpul m-a aruncat in tine curând
Tu tot aceeași, eu tot oarecare
Tu tot mai adesea, eu tot mai flămând
De tine râzând
Până când
Te iubeam fără cuvinte
Atunci,la noapte,curând
Să ții minte
Că dincolo de cuvinte
Sunt eu care te iubeam atunci și curând
Și ieri și poimâine când va să vie
Când tu va să vii
Prin zăpadă, nori, păpădii..

...să asculți cand răgaz vei avea
Se mai aude inima-mi cum bate la tine-n podea...?





Tu mă îmbrățișezi precum un curcubeu
Înlemnit între două vârfuri de munte
Te privesc și atunci între mine și eu
Doar tu mai ești punte...
Privirea-mi nu mă lasă ascuns să mai plâng
A prins undeva-n somnul tău rădăcină
Între ochiul meu drept și cel stâng
Doar tu ești lumină...
Sărutu-mi odihnește la tine pe piept
Mă uit pe o hartă la oceane și-ți cânt
Între piciorul meu stâng și celălalt drept
Doar tu ești pământ..
Secundele mele de scrâșnire prea pline
Își trag sufletul la tine pe-o pleoapă
Între deșertul din lume și pustiul din mine
Doar tu mai ești apă...
Aud pe-nserat o ciocnire plutind
Un contur de sărut în lumină de stele
Dospește ceva, se frământă șoptind
Or fi sânii tăi și buzele mele...?


    Când pleci,ochii mei orbesc să nu vadă
Apăsarea pașilor tăi prea grăbiți
Aud încă plecarea-ți cum răsună pe stradă
Făcându-se țăndări prin copaci ruginiți
Că te iubesc știu toți la mine pe stradă
Mai puțin lumea cu lumile-i reci
Știu pietrele și păsările necălătoare
Căci suspinăm împreună după tine când pleci
Trăiesc mai multe anotimpuri pe zi
Când vii este vară de-un roșu pârjol
Cand pleci e-un anotimp neinventat pân-acum
Unul neândurător de gol
Fără final, fără-nceput
Fără de frunze,fără vreun zid
Pe care să-ți văd umbra când te sărut
E anotimpul vid...
E anotimpul cand strâng
Din pleoape și tâmple-apoi plâng
Uneori lacrimile ni-s toată averea
Și plâng în șoaptă să nu sperii tăcerea...
Acestea nu sunt niște strofe triste







Emoții fără noimă vrând să cearnă
Nu vă-ntristați voi oameni și batiste
Suntem doar noi iubindu-ne-ntr-o iarnă
Mă leg că îți voi scrie și la vară
Iubirea-n anotimpuri nu se pierde
Te voi iubi c-un toc și-o călimară
Atâta doar...te voi iubi mai verde!

Pietrele străzii mă priveau uniform
Le-am spus noapte bună de la tine și-acum dorm...    





Azi te-am văzut mâine
Cum te vei pieptăna cu frunze și mă uitam
La tine ca la apă și pâine
Și, Doamne, nu mă săturam...
Acum te-am văzut mâine spre seară
Cum te vei fi învelit cu niște albe stele
Luate cu ochii, fără să doară
Din mine, din tâmplele mele...
Tocmai te-am văzut la anul
Așteptând primăvara pe-nghețate alei
Iar eu îți număram în viitor tainic pașii
Să-ți strănut sub ei ghiocei
Te-am văzut peste ani și în mijloc de vară
Cu Soarele asupra ta, imobil
Ședeai gânditoare la o poartă de școală
Te uitai după tine copil...
M-am văzut și pe mine cândva printre ore
Rupt din timp mă mult căutam
Te-am găsit între frunze multicolore
Te respiram, te trăiam și iubeam...

Și văd acum peste câteva ceasuri
Din clepsidre de vreme străine
Dincolo de secunde, de seară, de glasuri
Mă presar și mă scurg încet peste tine...



Vin serile precum un carusel
Ca un vechi marfar plin de cărbuni
Cu mii de licurici odihnind în el
Peste mormintele unor străbuni
Pământul rămâne o grămadă de straturi
Un loc de veci fără fund,fără laturi
Ape fără lacuri
Somnuri fără paturi...
Minunile-n lume încă dau iama
Astfel eu sunt astăzi viu
Așteptând să te naști învățam de la mama
Cuvinte...să-ți scriu...
Nu te mai sărut de noapte bună
Mult prea puțin sunt mângâierile-n șoapte
Mai bine mă prefac eu în noapte...
O să ai noaptea ta pe tavan, pe podele
Cunoaște-mă-vei după vers,după stele
Sau după cum stăm spate-n spate,lejer
Cu Luna la o țigară pe cer...
Îți dau în dar niște cearșafuri cerești
Să nu faci popasuri când mă iubești
Ia-mă de stele și te-nvelește
Noaptea nu se spun poezii,se iubește...

Doar un gând al meu mai hoinărește pe drum
Se uită spre cer...de unde cade scrum?



7:26pm    Nu sunt mai reci apusurile astăzi
Sunt doar mai repezi și probabil
Mai nepătrunse-n înțelesuri
Caci seara te iubesc indescifrabil...
Am încercat să plâng de dor cu lacrimi
Cum zic poeții, cu lacrimi de sânge
Dar plânsu-i doar o formă pentru patimi
Eu te iubesc mai mult decât aș plânge
Când intră Seara pe sub ușă-n casă
Să nu îi calc pe stele,molcom merg
Iubesc până și praful de pe masă
Căci l-ai privit cândva și nu-l mai șterg...
În rest, aștept să-mi ningă lin pe tâmple
Să mă cuprind cu timpul, responsabil
De clipe și iubire să se-ntâmple
Căci seara te iubesc indescifrabil...



Am zis că-ți fac din stele un șirag de salbe
Privirea mi s-a spart in mod dramatic
Inundă mii de candelabre albe
Pe strada sufletului tău tomnatic...
Am luat ulei de lampă și cu rouă
Amestecat, l-am pus în felinare
Să vezi prin mine o minune nouă
În lungile-ți plimbări fără picioare
Prefă-te în scântei la mine-n tâmple
Când împrejurul negru ca un corb
M-o-mbrățișa, căci fi-va să se-ntâmple
Eu, după Homer, cel mai mare orb
Aș fi...un orb mult prea senin
De la privirea ta și-un felinar
Cu tainică lumină de altar
Amin...



Să nu te scuturi de privirea mea
Las-o să-ți doarmă pe umeri și-n plete
Dacă va fi să se prefacă-n praf
Va fi din coada unor noi comete
Care-s acum doar pruncii unor stele
Ce se iubesc în timp ce gravitează
Ca-n clipele de chin al mamei mele
Pe Calea Laptelui îi nasc și-i alăptează...
Să nu te saturi de privirea mea vreodată
S-o lași sub tine seara să se-aștearnă
Între genunchi să dormi cu ea-nnodată
Și să te-mbraci cu ea pe sub palton, la iarnă...
Să nu imi pierzi privirea pe-o câmpie
Doar dacă-i plin de frunze și de cărți
Până te-ntorci măcar rămâne vie,
Căci pentru suflet nu există hărți...
Să nu îmi lași privirea prea hoinară
Și-așa oftează-n pleoape de mult dor
Să dormi cu sânii dezveliți deseară
Ca ochii mei să prindă forma lor...
Să nu te scuturi de privirea mea, iubito
Stele se nasc dar cad și-or deveni
Comete, deci iubește-mă acuma
Cât încă stelele mai sunt copii...

Ca un curcubeu pe tâmple de munte
Inimile ne stăteau picior peste picior
Întinse peste piepturi, ca o punte
Ne colorau intens sângele incolor...
Am aruncat o mână de frunze în mine atunci
Și inima-ți aluneca pe ele atât de sfioasă
Bătea ca inimile nenăscuților prunci
Iar tu te făceai tot mai frumoasă
Încât mamele unor îngeri, fără veșmânt
Aflate-n concediu postnatal pe Pământ
Căutând fiecare după odor
Așteptau mute să te cuprindă somnul
Le-am spus ca tu nu ești a lor
Ci ești a mea, de la Domnul...
Văzând că prin noi curge sânge, nu lumină
Au zburat, să mai nască o dată
De-atunci am rămas eu cu tine-n retină
Am un ochi cu tine drept pată...
Apoi inimile s-au învelit cu penele rămase
De la zbor, cerul s-a-nchis la loc
Eu ți-ascultam zvâcnirile duioase
Și tu te-ai dus să pui un lemn pe foc...


Suntem ce n-am fost odinioară,dar vom fi
Suntem mirări până și pentru păsările-n stoluri
Suntem aievea, altădată vii
Suntem pereți in teatrul fără holuri...
Iarna-și îmbracă haina de stăpână
Mai plâng în taină după păpădii
Mă voi preface-ntr-un ciorap de lână
Din care să le dai bomboane la copii...
Privirea-ți e la mine pe-un perete
Și inima intr-un jurnal ce-l țin
Fără să-l scriu, distanța-i o poveste
Ești tot aici, dar ai plecat puțin...


    Doar sălciile mai dăinuie pe maluri
Și plâng poetic fără să le doară
După secundele ce nu mai sunt în valuri
Ci au plecat în timp încet să moară...
Eu nu mai plâng de ceva vreme-ncoace
Nu mai am lacrimi nici calde, nici reci,
Ți le-am împrumutat să-ți însoțească mersul
Prin amintiri cu frunze,biblioteci...
Parcă te văd în anii-aceia-n care
Făceai balet prin ale toamnei versuri
Ți-aș fi atins o cizmă cu o sărutare
Te-aș fi recunoscut dintr-un milion de mersuri...
Poate un altul îți scria pe vremuri
Câte o poezie și-ți spunea povești
Eu...tot prin biblioteci și printre frunze
Te căutam fiindcă știam că ești...
Te văd cum îți plecai încet privirea
Înspre pavajul unei străzi încă-n construcție
O domnișoară caldă ca o pâine
Pe care-o-nfulecam după instrucție...
Aveai un pas de-o dulce apăsare
Așa mergea un caporal umil
Plângând de fericire să ne spună
"Mi s-a născut al șaselea copil" !
Astăzi te văd prin ochii-mi și prin tâmple
Și mi-e mai limpede acum ca niciodată
S-a petrecut ce trebuia să se întâmple
Și nu te-am gasit eu,ci mi-ai fost dată...
Așa de simplă mi-e acum iubirea
Lipsită de adânci filozofii
Aș vrea să-ți spăl podelele și cana
Și să vă pun tăcut în farfurii
Știind ca vine iarna, dimineață
Cu sânii tăi în mintea-mi, temelii
Îmi fac din inimă un ghem de ață
Să-ți croșetez o haină pe cand vii
Să nu mă uiți spre seară, preaiubito
Să știi că face Luna feerie
Îi dau o sărutare așa în taină
Iar ea ți-o dă la noapte-n taină ție...

Lună dragă, o s-o vezi
După pletele ei verzi...


    Eu zic să ne culcăm, iubito,
Pe-amurgul des, evanescent,
Deși mai e pân' dimineață
Ne vom trezi tot în prezent
Ne vom iubi mai mult ca astăzi
Deși mâine-om vorbi de ieri
Astfel ne-om aminti în toamne
Cum ne iubeam în multe veri...
Învârt in Timp o cheie care
Încuie clipele ce curg
Să-ncremenească cer si zare
Cu tot cu stele și amurg
Să vezi în liniște-nlăuntru
Puțin peste ce-nseamnă știință
Că te iubesc la braț cu timpul
Iar timpul naște-n noi credință...

Când o să-mi ceri, cândva, dovada
Iubirii mele, simplu, eu
Voi arăta înspre oriunde
Dovada este...Dumnezeu!




    Cu un jurnal primit in dar și o peniță
Prin cimitirul plin de oameni,dar pustiu
Nu mai țin doliu,lume prea pestriță
De azi iubesc doar ce mai este viu...
E ultima-mi umblare, cimitire,
Prin poarta-ți veșnic rece, ruginită
Și nu mai plâng pentru o amintire
Crezând că fac o lume fericită...
Lume lumească,cu pomeni străbune
Pe ici și colo câte un sobor
De-ați înțelege timpul,voi ați pune
Lumină-n candele și lumânări la viitor...
Și nu trăi din amintiri deșarte
Dușman al mult fragilului prezent
Ce scriu acum este deja departe
Iar eu rămân la viață repetent...
Părinți ai mei, cu ceva vreme-n urmă
Vă sărutam în lacrimi pe sicrie
Vă las să v-odihniți acum în pace
Și plec, mă cheam-o ființă vie...
N-aș contrazice vreo filozofie
Doar strig in șoaptă azi,oricui,
Iubiți-vă-n prezent la nebunie
Lăsați Trecutul în trecutul lui
Și înțelegeți că pentru păcate
A plătit greu Isus,e suficient
Pentru că existăm există-o existență
Și o plătim doar noi cu timp prezent...
Așa că hai iubito de iubește viața
În care timpul e un prieten dulce, crunt
Iubește și-nțelege fericirea
Iubește-mă acum, cât încă sunt...



    Tu ai o lume-a ta de basm, cu cosânzene
O lume doar cu cer, fără hotar
În care nu palatele sunt scumpe
Ci doar privirea-ți este de cleștar
Tu ai putea ușor fi o pădure deasă
Și m-aș preface-n sute de izvoare
Aș vrea să-mi fi mai mult decât mireasă
Aș vrea să-mi fi iubită de esență tare.
Tu ai putea fi până și-o fereastră
Pe care-o udă roua dis de dimineață
Prelinge-m-aș de pe-o cetârnă albastră
Și-n tine m-aș preface-n flori de gheață...
Tu ai o lume-a ta, cu cosânzene
Fără hotar, doar cu un cer și-un nor
Așa că trage-mă-n tărâmul tău, alene
Să fiu eu basmul tău nemuritor...

Ai vrut să mai șoptești ceva însă abia suflai
Erai precum prințesele fără de rochii
În noaptea nunții, și-atât doar mai făceai
Mă mângâiai tăcut și greu cu ochii...


    Tu și doamna Toamnă prea caldă și rece,
Mă faceți să iubesc fără măcar să încerc
În seara asta,înainte să plece
Ea ne-a potrivit ca-ntr-un basm,într-un cerc
Exactă,uimită,stătea geometria
Uitând de catete,triunghiuri,de baze
Când din noi a ieșit si-a pupat-o încet, poezia
În timp ce pașii ne lunecau lin pe raze
Pe raze de cerc ne plimbăm astă seară
Compasul și versul se sărută,sunt una
Din centrul cercului stă să răsară
Ca o soprană-n concert,Luna...
Păstrez pentru tine în taină prea mare,
Sub pleoape-nvelite într-un ștergar
Un cerc,o lumină,un psalm și-o culoare
Te iubesc în tăcere,te iubesc selenar...

Spune-mi, Lună, că tu știi
Cate-n lună și în stele
Cin' ca mine-o mai iubi
Iubirea iubitei mele?



Îți trimit mângâierea mea să se culce
La noapte cu tine,să te învelească
În căldura ei ne-nțeleasă și dulce
Șoptesc ceva spre iubirea cerească
Și mă arunc în minune cu tine cu tot
Sunt lumesc uneori,sunt prea om,sunt prea eu
Puterea îmi spune că poate nu pot
Dar în locul meu poate El...Dumnezeu...
Așadar înveleștete-n mângâiere
După ploi vin zile senine
Îngerii deja meșteresc o minune
Iar tu vei fi bine, mai bine...cu bine!