(Daniel Luca – Teritoriu ocupat, Ed.  ECREATOR,  2018)

             Obiectualizarea materiei se face după propriul zvâcnet  din spirit. Poetul e convins până la încrâncenare, cum esenţializarea e singura cale a cuvântului spre idee. Este sau o fi... „Teritoriu ocupat” dar care rămâne în posibilul unui excurs iniţiatic al cititorului. Dacă nu l-aş cunoaşte pe poet, aş zice că lexicul ar putea sta din cine ştie ce pricini, la semafoare precum la limbile ceasurilor; dar nu e deloc astfel. Daniel Luca se află în acea zgârcenie/economie a cuvintelor, tocmai pentru a puncta mai bine şi a creşte în faptul semanticii.
              Mă gândeam că mi-ar fi de folos să preiau şi eu (dacă n-am făcut-o încă) acest obicei al clarităţii. Iată cum vine: „Ai căzut în ceaşca mea/ plină cu cafea/ şi te-ai topit./ Sorb încet din ea,/ la intervale mari de timp./ Nu aş mai vrea să se golească vreodată.” (Cafeaua). Ehei, cum dulceaţa nu se consumă dintr-odată şi umbli cu botul plin de miere...; până când? Pânăăă cââând...
               Aici e emblema, ori blazonul de fapt, al dăruirii convinse şi exclusive...: „Te-ai adăpat/ la izvorul meu/ până am secat.” (Izvor).

Iar în contrapartidă... „Mi-am rătăcit limba/ între sânii tăi blonzi./ de atunci sunt călător.” (Limba). Păi, Dane prietene, eşti năucit de iubire şi aşa să rămâi în fără graniţele-i...
              Găsesc, ceea ce chiar îmi doream, despre un loc de suflet, unde oameni cu suflet, şi mi-e ciudă că eu dacă am scris despre acesta, a fost fulgerător prin toiul nopţilor, dar nu aşezat... „La pensiunea Panorama/ muntele a coborât în mine/ încetul cu încetul/ mă ia cu răcoare/ cu fiori/ capu8l mi se preface/ într-un vârf înzăpezit/ ce se topeşte uşor/ înapoi în pahar/ altcineva mă soarbe/ cu tot cu pălinca înzăpezită” (Panorama).
              Ce aş putea eu zice despre: „Pădurea/ strânge vântul/ în cătuşe” (Cătuşe); nu zic, pentru că e de ajunsă expunerea. Altceva: de câte ori am încercat să definesc eventualitatea poeziei, am fost aruncat drept în zbor, iar de astă dată Daniel Luca pare-se întocmai pe acolo: „Te-am urmărit/ desfăcându-ţi aripile/ şi pornind în zbor/ incapabil de-a schiţa vreun gest.” (Zbor).
              Ar fi cazul unui poem existenţial: „Pe partea aceasta/ de drum/ e tăcerea pruncilor/ ce se joacă/ cu praştia.// Pe partea cealaltă/ gura copiilor e legată/ cu fermoar/ şi tăcerea lor urlă/ sărind coarda.// Pe partea aceasta/ îmi arunci/ din ochi o stâncă.// Pe partea cealaltă/ ochii tăi mă ard/ la o sută de grade Celsius.// Pe partea aceasta/ un zmeu mă loveşte/ cu tâmpla de copac./ Pe partea cealaltă/ toate zmeele mă înconjoară/ şi îmi leagă strâns/ picioarele.// Pe partea aceasta/ mâna ta/ mă îngheaţă.// Pe partea cealaltă/ mâna ta/ mă topeşte.” (Aici şi acolo).
              După care, inevitabilul poem de dragoste... dar nu cumva chiar a fost?...
              Felul poetului şi acela al poeziei, sunt astfel încât Daniel Luca să se adape din consonanţă, iar poezia sa din inevitabila tresărire. „Teritoriu ocupat”. Un exerciţiu reuşit, despre care sunt sigur că în continuare se va scrie.