Sodoma și Gomora

Pe trotuar defilează amăgirile
au tocuri cui și rochii roșii ca focul
să scoată din ochii privitorilor flăcări.

Sodoma și Gomora coboară încet.

În urma noastră sfinții rostogolesc
rugăciuni din cer până în pământ.

Preocupate cu moda cu bursa cu piața
inimile n-au timp să măsoare lumina.



Ca o sălbăticiune hăituită –
iubirea se lasă răstignită în fiecare zi
să ne apropie.

Ninge...
ninge cu blândețe din ochii Maicii.

Pe câmpuri iepuri albi fac pârtii largi
spre biserici și noi suntem tot mai departe.

Curând vom fi un mormânt de zăpadă
sub care doar pruncii nenăscuți se mai roagă.



Pridvorul cu lacrimi

În partea asta ruptă de lume
e altfel îmi spun. De-o parte case ochioase
cu irizații albastre. De cealaltă colibe înghesuite
în pântecul unui timp scorojit de amânări.
Pe la ferestre mușcate zâmbind
îmi amintesc de mama
și parfumul ei nemaiîntâlnit.

Toate mamele au un miros dumnezeiesc
de lacrimi și rai
de lut și cireși înfloriți
în crăpăturile din palmele bărbaților care le-au iubit.

Pe ulițe latră pustiul și un câine.
Oamenii sunt ca un buchet de margarete
agățat la zăvorul unor uși închise –
rari dar buni de bătut ca icoanele în cui.

Nu se plâng. N-au cui. N-au cum...
Le-au secat fântânile de când
li s-au rătăcit copiii prin lume
pentru o bucată de pâine amară
ca un ceai de pelin băut
cu înghițituri mici mici...

Cerul crește direct din ochii bufniței
sub care morții se odihnesc.
La adăpostul ierburilor oftează o flăcără.
Aceeași de ieri de azi și de mâine.
Prin ea se rostogolesc inimi
când pe o parte când pe alta.

Oamenii ăștia modești cu privire de prunci
au ridicat din dureri un turn
fără să cadă în genunchi.
În fiecare vineri prin el
urcă și coboară
îngândurat Dumnezeu,

în timp ce la biserica dintre ruine
bătrânii satului spun în șoapta
Neamului uitat
Tatăl nostru...


Note de toamnă

Tristețea din lume se adună în frunze.
A mea agonizează în brațele acestei toamne hapsâne
ca o libelulă căzută prea devreme în cerul ca sticla.
Sunt ulii deasupra mea. Imenși vicleni, gata să-mi smulgă limba
și straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet
încremenită într-o doină îmi face semne duioase bunica.
Mama toarce lacrimi sub gutui. Tata-i dus să învârtă
pietrele în râu. Iară eu mă dau de ceasul morții
îngropând bănuții sorții în cuvinte – necuvinte.

*
Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită
Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a îndurat în van ocări
și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele îngenuncheat.
Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se văd
cum plâng puieții rămași orfani cu trupul gol.
Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine
fără să-și mai poată ascundă somnul plânsul
pe colinele străbune unde sapă întruna
nemiloase gheare de smintiri străine
retezând din rădăcină sfânta noastră doină
sfântul nostru grai adunat ciorchine
dincolo de rai.

Milă mi-i de păsări ape
dar mai milă mi-i de oameni
c-au orbit și au uitat când o Țară
Tu le-ai dat!

*
Ce arome! Ce culoare pe coline!
Au plecat la vânătoare și pictorii și poeții
să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde
ale toamnei...Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă
cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare
munți-i spală sus pe creastă
unde-și  face cerul cuib zămislind la foc de stele
și din țâța lunii stearpă dulce dor de neam
de tine...Domnul meu cu cofe pline,
lasă-n lume să mai curgă mierea
ca prin satele străbune
să răsune
să răsune
herghelia de lumină.



Există...

Există întotdeuna ceva care așteaptă dincolo de nimicul
care construiește ziduri în zare
în sarea din ochi,
în disperarea care adună cu mâinile amândouă frunzele toamnei
și le mută lângă tăciunele aprins – inima
rătăcită printre castane să întrețină focul unui ținut de basm
în care doar furnicile și o lacrimă mai încap pe brânci.

Pe brânci prin crăpătura fină a unui gând croit în ploaia care sare
sare când într-un picior când în altul și cântă:
”mămăruță ruță urcă în căruță”
fără ca vreo ciurdă de copii
să iasă ca ciupercile la soare.

Există întotdeuna undeva o scară pentru cei care vor
să încerce rezistența pufului de păpădie.
O rugăciune uitată într-un buzunar de o măicuță,
un pom sădit de un bunic
un colț de grădină cu o prună stafidită de povești
în care crește un fir de busuioc
și un căluț din lemn de nuc
așteaptă să-l îndemni
să iasă din tăceri.

Există ceva dincolo de abisul cărnii,
de memoria care stă cu mâna pe trăgaci
ca un criminal pregătit să-ți vadă
inocența împrăștiată ca un șirag de mărgele
în timp ce pământu-i gata gata
să te strivească.

Există dincolo acel ceva
care o să te înalțe ca pe un avion de hârtie...
„Crede, crede și nu cerceta!”

Luna șemineu

Mai întâi îmi lipesc urechea de pădure
unechea mea cât un ochi de fluture
aude lacrimile pământului cum încep să susure
din miezul de alună
până hăttttt în lună
unde haiducii
laolaltă cu bunii
beau ceai de brusture
inima să nu-i usture
stau de taină cu Dumnezeu –
cerșetorul cu plete albe din satul meu
ajuns de pomină
că în a lui grădină
de oameni să se roage să se îndure
să nu mai fure
codrul de pâine
de azi și de mâine
tot mai amar și mai împuținat
sub cerul ca smoala și tot mai sărat
să nu mai mânuiască toporul
până se înădușă izvorul
să lase cerbii să se adape
să salte lemnul în agape fără ca cineva să-l crape
să urle fericiți toți lupii
când urșii iau cu asalt stupii
să lăcrimeze chiar și-un pui de cioară
când zburdă prin văzduh o căprioară
ori când vreun cârd cu pui de cocor
trece vijelios cu mama lor.

Mai apoi voi bate un cui
în brăduțul cel mai șui
acolo unde-și agață în taină lacrimile și Dumnezeu
să nu strige cât de greu
i-au fost chinul și zidirea
să salveze omenirea
cea pe care a înălțat-o în zadar
răstignându-și inima și fiul fără să aibă habar
c-o să vină vremea în care
lumii...el să ceară îndurare.
Fără să mă vând pe cale
mă răsfir pe-un deal și-o vale
s-ascult doina Neamului meu
Lângă luna șemineu.


Plânsul moștenit

Surâsul stă să cadă în groapa cu lei
plânsul moștenit
se zbate ca o pasăre beată
pe o margine de pleoapă
aceiași ochi privesc adâncul prăpastiei
întunericul nu se deslușește la fel
inimile înaintează pe urmele adevărului
după cum au fost desenate
de mâna unui bătrân naiv:
soldați sau slugi.



Arșiță

Iar m-am întors la zarea
cu ochiul însângerat
în văgăuna unei lacrimi
să-nvăț cum se surpă
în taină un oftat.

O seceră-mi bate
cu copita-n poartă
grâul se tânguie
pădurea se vaită
Dumnezeu smerit
spre oameni
îndurare cată.

La brâu îmi port
năduful pe tăcute
atâtea rugăciuni în van
și nimeni să le-asculte.

Spre lutul nimănui
și iarba crește-n cruce
și eu mă-ndrept cu sârg
spre văile cărunte.

Se va găsi într-o zi
o ceată mândră
de fete și feciori
cu răsăritul în palmă
și arșiță de adevăr
răbdarea s-o asmută
spre izvor.


Zilele trec amare și seci

În oameni
între oameni
stau biserici goale
de suflet
de lacrimi
de rugăciune.

În biserici
sfinții caută
ziua de mâine.

Câini fără
covrigi
în coadă
urcă scările
în clopotniță
și mai sus
spre Golgota.

Pe străzi
o lumânare
rămasă de la
înmormîntarea
de ieri
aleargă să agațe
într-un cui
păreri de rău.




Octombrie

Adună rugina în găleți
cum strâng țăranii
chiorchinii de prin vie.
Pe dealuri turme bocitoare se chircesc
întunericul e dezvelit de lumină.

În oameni stau îngeri cu ulciorul plin
păsări frânte vin în fugă
să spele ochiul lor atins de tină
dar cine să soarbă
cină să vadă
mâna care plămădește inimi?

În butucii de carne
soarele apune și răsare mereu
pe creștetul lor
nicio adiere divină nu trece
să-i aducă mai aproape
de taina din Cină.