Cartea începe cu nostalgia iluziilor pierdute. Normal – zice printre rânduri autoarea - celӑlalt poartӑ vina. „În amfora mâinii tale / s-au surpat toate castelele / de nisip".

Am avut norocul sӑ citesc acest volum de poezii vara. Dac-aş fi fӑcut-o iarna, precis m-ar fi luat cu frig(uri). Argumentul?
„alerg pretutindeni / cu tӑlpile goale – arse de dragoste / am zâmbit unui copac / uitat în piciorul meu gol; / picioarele mele goale / sunt copaci / urcând spre zenit"

...şi tot aşa, şi tot aşa...Mersul în picioarele goale e o bunӑ terapie, dar când începe sӑ-ţi creascӑ un copac în picior, trebuie mers la medic. Nu neapӑrat ortoped.

Claudia Tomescu a intrat din plin în categoria poeziilor(?) scrise „de-a valma", fӑrӑ punctuaţie acolo unde ar trebui. A nu putea, a nu şti, sau a nu vrea. Aceasta-i întrebarea cea mare a poeziei(?) scrisӑ azi. Versurile urmӑtoare îmi susţin afirmaţia: „Vanitatea unei pietre de a fi poezie / inventatӑ sau parodiatӑ moartea / nu se poate zbura / ca o mireasmӑ de trupuri necunoscute / ni se dezvӑluie / marele impact al pӑcatului".



Un mesaj foarte clar, nu? Pentru autoare, femeia în(singura)tӑ e centrul Universului: „nici bani, nici dragoste, nici moarte – nu se / comparӑ cu metafizica unei femei singure".

O condiţie a devenirii poetice o descopӑr în „Psihozӑ. Începutul 1", unde scrie: „mai poţi fi poet doar lӑcrimând / economia mioapӑ, barbaria politicӑ / fӑrӑ psihozӑ – început de iguana".

De acord cu ambele atribute pentru economie şi politicӑ, dar unde-i pozia? Sӑ ne întoarcem la începuturi, adicӑ la titlu?

Altӑ pozie ne informeazӑ cӑ „lupul violet este drama femeii / fӑrӑ bӑrbat". Într-adevӑr femeia fӑrӑ bӑrbat e o dramӑ, dar mӑcar ştim cӑ a cӑpӑtat forme materiale şi o culoare care simbolizeazӑ „trecerea autumnalӑ de la viaţӑ la moarte, involuţia" (sursa: www.armonianaturii.ro).

„Din nou", „din ou", expresii pe care le folosim, cu care ne întâlnim. Dar ce-o fi însemnând „dinou", cum neplӑcut îşi întâmpinӑ cititorul poezia de la pagina 12, care ne informeazӑ cӑ „numai ochii lui Borges ar mai putea / dinou sӑ vadӑ / naşterea ecoului pe un surâs de copil,".

Metafora cu „naşterea ecoului..." mi-a plӑcut şi m-a liniştit. Se poate scrie şi poetic! Se poate scrie chiar admirabil de poetic. Sfârşitul poeziei este o romanticӑ viziune asupra lunii: „...luna / e doar iubire de femeie".

O poezie care poate încӑpea în categoria „Ce-o fi vrut sӑ spunӑ?" e urmӑtoarea: „În extremis – impresia generalului / vrei sӑ ţi-o faci / agonie de stâncӑ / lângӑ epifanii apa e doar vis / pe retinӑ de şarpe / vei câştiga dacӑ ştii sӑ pierzi / agonia e doar stâncӑ clonatӑ".

...şi-am încheiat citatul, care, pe lângӑ încâlceala sensului, suferӑ şi de lipsa punctuaţiei, meteahnӑ pe care o voi reaminti de fiecare datӑ când voi considera cӑ atenţionarea are rost.
Altӑ poezie la care aş vrea sӑ mӑ prefac a-i înţelege sensurile (dacӑ o fi având vreunul...), dar e mai bine sӑ ceri ajutorul când ţi-e greu – şi acum chiar am dat de greul...poetic – este aceasta: „ Am o iubire de infinit / uitatӑ într-un delir / de scoicӑ albastrӑ".

Cum o fi cu delirul de scoicӑ albastrӑ? Nici finalul poeziei nu-i mai liniştitor, pentru cӑ ne aduce la cunoştinţӑ cӑ „poetul acesta nu se mai duce / se face doar stâncӑ lângӑ agonie de apӑ".

La pagina 17 dau „nas în nas" cu aceeaşi expresie („dinou") care mӑ lӑmureşte cӑ lectorul de carte e o meserie bunӑ, pentru cӑ nu faci nimic. („generale, cum se face cӑ a rӑsӑrit dinou soarele,").

Mai departe, tot citind şi citind şi întrebându-mӑ „ce-o fi vrut sӑ spunӑ", aflu cӑ metempsihoza e de mai multe feluri, din moment ce existâ şi cea de fântânӑ. „Ai fi vrut sӑ faci din clar de lunӑ / metempsihozӑ de fântânӑ". Metrica poeziei a ieşit. Ce n-a reuşit sӑ se-nfiripe e ideea, mesajul.

Din aceeaşi poezie(?) aflu sau aflӑm (nu cred sӑ fiu singurul cititor) cӑ „piramida rӑsare din iris / de lup violet / şi numai copacii lumineazӑ / piatra de pe munte".

Constat prezenţa repetatӑ a lupului cel frumos colorat. Câinele seamӑnӑ cu lupul, fiind rude apropiate. Unii oameni îşi duc câinii la vopsit blana cea albӑ. Lupii, mai vechi pe lumea asta, se duc singuri. E bine pentru camuflaj. Ierbivorele nu-i mai percep astfel ca pe nişte duşmani.

Urmӑtoarele stihuri ne aduc în prim-plan „noaptea poetei – apologie a iubirii / dizolvatӑ pe ochiul abatelui / nici nu ştii dacӑ e noapte / fӑrӑ fluturii Vanesa Ligata".

Dacӑ vedem zburând fluturii ӑştia, ştim cӑ e noapte. Altfel, ce ne-am face?

Dupӑ atâtea negativisme din partea mea, semnalez ceva care mi-a plӑcut: „este atât de frumos sӑ iubeşti viaţa / mereu ea cade din ceruri / iar pe pӑmânt cresc copaci din pietre..."

Şi mai e aici ceva care-mi stârneşte nostalgia vremurilor când poeziile aveau punctuaţie: cele trei puncte de suspensie, la care mӑ uit ca la un lucru deosebit în lumea versurilor contemporane!

Altӑ poezie, altӑ „revelaţie". De data aceasta, relicva e luna plinӑ („şi femeie sӑ simţi / relicva de lunӑ plinӑ").

Autoarea ne semnaleazӑ ceva interesant: „Iatӑ femeile care mai plâng / fӑrӑ cruci la picioare / ele sunt rara avis – uitate / printre doxologii barbare".

Din aproape în aproape, descopӑr cӑ subţirelul volum ar fi fost şi mai subţirel fӑrӑ poezia „Dreptul la un zeu", care are douӑ apariţii identice, una la pagina 24 şi cealaltӑ la pagina 73. O nereuşitӑ încercare de a pӑrea cӑ-s poezii distincte este aranjarea diferitӑ în paginӑ. Iar întreb: ce rol are un lector de carte?

Nu pot trece la altӑ poezie fӑrӑ sӑ nu observ cu bucurie nişte versuri care mângâie frumos: „lasӑ-mӑ sӑ plâng lumina / trupului tӑu / nӑpӑditӑ de întuneric".

Remarcabilӑ este şi poezia „Ecou": „Timp îmbӑlsӑmat în piatrӑ / de cântec – este ecoul / ce rӑmâne din dragostea unei femei / la ţӑrm de mare".

Ar fi fost bine ca poezia sӑ se încheie aici, dar mai are un vers, ultimul, care stricӑ tot: „un cal îşi cautӑ izvorul".

O idee interesantӑ, o exprimare poeticӑ a unui gând frumos apare în „Rugӑciune": „lasӑ-ţi valul despletit / sӑ-mi mai nascӑ pӑsӑri / sӑ te pot trӑi...".

Mai aflu din volumul de poezii cӑ „pӑcatul nu are retinӑ / sӑ-ţi înveţe sângele / sӑ spunӑ idei".

Cine-ar îndrӑzni sӑ nu fie de acord? Apoi urmeazӑ patru poezii care se încheie (toate!) cu „nirvana 472". Propun şi eu ca pe viitor alte poezii(?) sӑ se încheie cu „IL18", „B52", „BAC 1-11" şi tot aşa. Una dintre „nirvane" începe aşa: „Azi zeul ţi-a spus cӑ tu nu ŞTI sӑ plângi". Iar eu îţi zic: tu nu ŞTII sӑ scrii. Cine nu ştie, sӑ n-o facӑ!!!

Meşteşugit vorbeşte autoarea mai departe despre „pânza de pӑianjen – utopie / risipitӑ pe anotimpuri".

Mӑ opresc aici cu comentariile, deşi multe aş mai avea de spus. Cartea a primit premiul „pentru poezie acordat unei cӑrţi în manuscris" în 2001. Ce-ar fi fost dac-ar fi rӑmas aşa?