Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le încărcasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon:
    – Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!
    – Vă salut!
    – Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.
    – Am înţeles, să trăiţi!      
    Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi:
    – Naşterea şi parastasul…
    – Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.
    – Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…    


    Colega mea nu a mai spus nimic, s-a uitat doar lung la mine, mirându-se parcă de faptul că eu nu realizasem de ce fusesem convocat la Securitate. Da, şi până atunci mai fusesem, dar ceva din vocea securistului îmi spunea că acum era ceva mai deosebit… Mi-am pus coatele pe birou şi, aşa, cu capul în palme, preţ de câteva minute am rememorat prima dintre multele întâlniri pe care urma să le am cu maiorul Victor Popescu de la Securitate; s-a întâmplat prin 1980, din 1977 eram angajat la Centrul de Cercetări. Atunci, n-am avut de lucru şi am trimis o scrisoare în Olanda, unui fost student la geografie, a cărui adresă o aveam mai demult. Cum îl cunoscusem pe acel olandez?
În prima vacanţă de vară din studenţie, era în 1973, tatăl meu s-a-ntors acasă din Dealul Sasului, de la coasă, cu doi băieţi şi două fete, care vobeau o limbă ciudată, coborau pe Boia în jos şi au intrat – vorba vine – în… vorbă cu el .
– Ia vez’ bă, ce vor ăştia, eu nu m-am înţăles cu ei, da’ crez că sunt leşânaţ’ de foame, din câte-am priceput ieu umblă să cumpere de mâncare, mi-a zis taică-meu convins că mă puteam înţelege cu ei.
Tinerii aceia bălai erau olandezi, studenţi la geografie, cutreireaseră munţii şi, într-adevăr, erau morţi de foame. M-am înţeles cu ei în limba engleză. I-am poftit în „hodaie” – camera „a bună” cum ar veni –, maică-mea le-a dat să mănânce şi să bea, am stat mult de  vorbă, inevitabil şi despre politică şi Ceauşescu, sâcâiţi fiind într-una de-ai mei:
          – Ce zâce, ce zâce?”…
Am făcut poze, le-am dat adresa noastră, n-au vrut să rămână peste noapte, trebuiau să ajungă la Sibiu unde aveau cazarea rezervată la „Împăratul romanilor”. Nu credeam să mai aud de ei vreodată. Înainte de Crăciun însă, am primit de la unul dintre ei o felicitare şi pozele făcute atunci când i-am omenit. Câţiva ani la rând, de Crăciun, primeam de la Vincent Van Buuren câte o felicitare. Apoi, legătura s-a întrerupt, niciodată nu m-am gândit să-i răspund, în anul I de facultate avusesem deja de-a face cu Securitatea, asta-mi mai lipsea – să fiu din nou luat la ochi!
           După angajare, când devenisem mare amator de muzică bună, am dat întâmplător peste adresa acelui Vincent Van Buuren şi, atunci, în 1980, i-am scris, rugându-l să-mi trimită discuri de pick-up originale, cu o serie de formaţii şi solişti. După mult timp, şi uitasem de acea scrisoare, am primit un pachet cu cinci discuri, erau: Richard Claydermann, Beatles, Elvis Presley, Pink Floyd, din ultimii – câte două, diferite. În pachetul desfăcut am găsit şi o scrisoare în care Vincent  îşi cerea scuze pentru întârziere. Cei patru studenţi deveniseră între timp două familii şi plecaseră în Africa de Sud, cu treburi. Din Olanda, scrisoarea mea fusese retrimisă de către părinţii lui în Africa de Sud, de unde primisem pachetul acela.
 În acea scrisoare, Vincent îmi mai spunea că peste două luni vor reveni în Olanda şi că dacă vreau mai multă muzică, i-ar fi mai uşor să-mi trimită casete. Pe atunci, însă, nu aveam castofon, ci un pick-up „Akord” şi un magnetofon „Majak”, fireşte, sovietice. Ca să mă revanşez, i-am făcut şi eu un pachet cu discuri de pick-up, cu muzică populară românească: Maria Lătăreţu, Maria Tănase, Dumitru Fărcaşu şi câteva antologii. În pachet, i-am pus şi o scrisoare. Am avut mari probleme până am expediat coletul acela în Olanda. În primul rând, cei de la Poşta Externă mi-au desfăcut pachetul aşa, cu duşmănie, chiar în faţa mea, amintindu-mi de maică-mea care îmi rupea cărţile care nu erau „de şcoală”. Apoi, când securiştii aceia au dat peste scrisoare, mi-au făcut un scandal monstru. Mi-au spus să vin peste câteva zile, trebuiau să dea scrisoarea la tradus şi s-o studieze – ei erau bătuţi în cap, habar n-aveau de limba engleză. Când am revenit, mi-au spus că scrisoarea e prea lungă; o jumătate de pagină, cinci rânduri şi trei  fraze - atât aveam voie, nimic mai mult! A, şi înainte de asta a trebuit să dau explicaţii în scris, ce şi cum era cu olandezii aceia. Ei bine, după puţin timp, maiorul Popescu mi-a cerut, pe un ton foarte politicos, „felicitările de la olandezii aceia” şi am dat iarăşi cu subsemnatul. La sfârşitul declaraţiei date în faţa securistului, acesta mi-a cerut, spre binele meu, cum precizase, să adaug următoarea frază: „Prezenta declaraţie am dat-o din proprie iniţiativă, deoarece propunerea străinilor de a-mi trimite casete înregistrate mi s-a părut suspectă şi, ca urmare, mă angajez să întrerup orice legătură cu ei”. Aşa l-am cunoscut pe maiorul de Securitate Victor Popescu…
Ei, dar acesta a fost doar începutul… Periodic, maiorul Victor Popescu mă convoca „să stăm de vorbă”, întotdeauna după program, mă aducea el acasă cu maşina personală. Era extrem de politicos şi amabil, întotdeauna mă servea cu câte un whiskey şi un „Kent”; şi, de fiecare dată convocarea avea loc în urma câte unei turnătorii ordinare, abia după 1989 am aflat cine mă turna, un operator din colectivul pe care îl conduceam, tot Popescu îl chema. Odată, mi s-au defectat concomitent două utilaje cheie pentru analize speciale ale PVC-suspensie, indispensabile pentru export – valţul pentru determinarea conţinutului de „ochi de peşte” al PVC (defecte morfologice vizibile ca nişte… ochi de peşte pe o folie vălţuită cu negru de fum şi plastifiant) şi plastograful Brabender pentru determinarea stabilităţii termice şi a prelucrabilităţii PVC. Exasperat, mi-am ieşit atunci din fire şi am început să înjur cu obidă pe cei din conducerea „de partid şi de stat” care nu-mi aprobau importul unor astfel de utilaje noi din R. F. G. şi eram nevoit tot timpul să le „cârpesc” pe cele existente, care demult trebuiau casate. A doua zi, maiorul Popescu m-a şi pus să-i „povestesc” cum e cu utilajele acelea care mi se tot defectau…                         
    …Toată ziua am stat ca pe ghimpi aşteptând întâlnirea cu securistul-şef pe combinat. Abia când să plec mi-am dat seama de motivul convocării, ceea ce m-a îngrijorat şi mai tare…  
    De data aceasta, maiorul Popescu, nu m-a mai invitat să iau loc în fotoliul din piele neagră, adânc şi comod, şi nici nu mi-a mai oferit whiskey și Kent. De asemenea, nu m-a mai luat pe ocolite, ca de fiecare dată când, după câte-o boacănă verbală, mă convoca în biroul său de la ultimul etaj al pavilionului central al marelui Combinat Chimic pentru a mă „sfătui de bine”. Era un tip bine făcut, puţin mai mare decât mine, inginer electrotehnic „la bază”, inteligent, cultivat, apreciat pictor, fusese chiar şi pe la mine pe acasă după ce-i spusesem că am trei tablouri de Sever Burada luate pe-o nimica toată de la o fiică de-a lui, ajunsă la strâmtoare, între altele, şi din cauza „originii nesănătoase”. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că maiorul Popescu ştia că fratele lui Theodor Burada fusese legionar şi că murise la Canal. Desigur, vizita îmi fusese făcută şi în scopuri „profesionale”…
Dialogul între mine şi maior, a fost scurt, oficial:
– Domnule inginer, (da, aşa mi se adresa de fiecare dată!), vă sfătuiesc să vă mai ţineţi gura și, mai ales, să nu faceți greșeala de a demisiona din calitatea de membru de partid, așa cum ați strigat pe toate drumurile că o să faceți, ar fi păcat s-o păţiţi, aveţi doi copii.   
– Este o ameninţare?, l-am întrebat eu privindu-l drept în ochi.
– Nu, domnule inginer, este un sfat! Unul prietenesc.

                         

A doua zi, la ora 5 dimineaţa m-am aşezat la coadă la lapte, ca de obicei, aveam doi copii – Sebastian, de patru ani, azi (2013) inginer informatician în Bucureşti, şi Alexandra, de doar un an, azi (2013) medic rezident la Gastroenterologie în Cluj Napoca şi care, de Boboteaza 2012, m-a făcut bunic! Micul magazin de cartier, pe a cărui firmă scria Pâine (ei, da, laptele se vindea atunci la... Pâine!), se deschidea la ora 6, iar la ora 7:10 trebuia să fiu în cursa rapidă care mă ducea la combinat, aveam program de la 7:30, cu sâmbăta scurtă. Nevastă-mea trebuia să ducă copiii la creşă (şi, evident, să prindă şi ea rapida, lucram amândoi la Centrul de Cercetări), eu aveam sarcina de a-i aduce acasă când veneam de la serviciu.
Nu mică mi-a fost mirarea când, după deschidere, una dintre vânzătoare vine direct la mine şi-mi şopteşte discret s-o urmez în depozit unde-mi spune:
– Domn’ inginer, începând de mâine, după ce veniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe aici cu două sticle goale. Am primit ordin de sus să vă oprim zilnic doi litri de lapte, vi-l punem la frigider, nu mai spuneţi la nimeni, da?
– Mi-l daţi şi fără bani?, am glumit eu, surprins de pleaşca ce-mi căzuse pe cap.
– Glumiţi?  Cum să vi-l dau fără bani?  Nu e de-ajuns că nu vă mai așezaţi la  coadă
din viul nopţii ca să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă, cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că prea comentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţi grijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-o păţiţi odată şi-odată!   
    Ce se mai întâmplase de data asta? Cu câteva zile înainte, deşi în faţa mea nu era aşa multă lume, nu am mai apucat lapte, venise mult prea puţin. Am plecat de la coadă furios, înjurând în gura mare, iar la serviciu am anunţat cu surle şi trâmbiţe că la următoarea şedinţă de partid eu îmi voi da demisia din calitatea de membru. De ce? Pentru că nu mai puteam fi membru al unui partid care-mi înfometa copiii, simţeam că sunt părtaş la uciderea lentă a propriilor copii, ceea ce nu puteam accepta! Zarvă mare, am fost convocat de secretarul de partid pe combinat, anunţat rapid de secretara de partid a organizaţiei de la Centrul de Cercetări, eu – nu şi nu, am ţinut-o una şi bună – dacă nu voi avea doi litri de lapte pe zi pentru copii, demisionez din partid! Şi aşa am început eu să cumpăr… lapte scuristic. Începuse marea criză comunistă, deja apăruseră cartelele la alimentele de bază – pâine, ulei, zahăr, făină, ouă, unt...
Ca orice securist care se respectă, maiorul Popescu a devenit, după 1989, „întreprinzător particular”: făcea, în subsolul unei hale transformate în depozit de mărfuri „en gros”, într-o prăfărie de nedescris, un detergent ieftin, exploatându-l pe un fost coleg de cercetare mai în vârstă,  absolvent de chimie tot la Iaşi, ca şi mine –  era domnul Emil Anton –, cu care devenisem prieten; pe lângă cercetare, ne apropia şi pasiunea comună pentru lectură. Culmea este că în primii ani după 1989, detergentul fostului securist – care devenise peste noapte capitalist (evident, securistul,  nu detergentul!) – a avut un succes fulminant. Din păcate, după câţiva ani, Victor Popescu a trecut subit în lumea celor drepţi – făcuse o leucemie galopantă, iar de afacerea sa cu detergentul, s-a ales repede... praful. mi-a părut sincer rău de acel securist, era destul de tânăr, nu împlinise încă cincizeci de ani. Pe lângă faptul că putea să mă înfunde de atâtea ori, dar n-a făcut-o, iar eu mă simţeam dator oarecum faţă de el, îl apreciam pe Victor Popescu şi ca pictor, fiindcă expunea destul de des, iar critica îi era favorabilă de fiecare dată. Într-o zi, i-am spus că am şi eu câteva tablouri de oarecare valoare. Securistul şi-a exprimat dorinţa de a le vedea, iar eu l-am invitat să-mi facă o vizită acasă. De cum a intrat în sufragerie, Victor Popescu a şi remarcat tablourile acelea printre altele care, se-nţelege, erau nişte kitsch-uri. Faptul acesta m-a convins și pe mine că eram în posesia unor tablouri cu adevărat valoroase şi m-a făcut să renunţ de atunci încolo la sintagma „de oarecare valoare”. Acestea erau trei tablouri de Sever Burada, fratele lui Theodor Burada, absolvent de Belle-Arte la Paris, fost legionar, omorât de comunişti la Canal. Cum am făcut rost de acele tablouri?  
În primii ani de după teminarea facultăţii, la cel mult două luni, mergeam la Bucureşti în delegaţie de câte o săptămână, pentru documentare. Făceam rost cu mare greutate de cazare la hotel, dar până la urmă, mi-am făcut nişte relaţii la „Astoria” şi „Continental”, mituind rcepţionerii cu… piure de castane – aceeaşi mită cu care reuşeam să xerocopiez sute de pagini cu lucrări despre PVC, din reviste străine, la Oficiul de Informare Documentară pentru Industria Chimică (aici, mai aveau trecere pungile şi sacii din polietilenă!), oficiu care în ultimii ani de dinaintea revoluţiei din decembrie 1989, avea să se cheme Centrul de Cercetări pentru Standarde, Analize Economice şi Marketing (CCSAEM). De obicei, după-amiezile şi serile când eram în București mi le petreceam în compania bunei mele colege de facultate Anca Bordea, cadru didactic la Facultatea de Chimie de la Universiate: mergeam la teatru (ehei, ce bătălie era pe bilete, în special la Teatrul Mic, le cumpăram cu cel puţin o lună de zile înainte!) şi la concerte, vizitam expoziţii şi chiar atelierele de pictură ale unor artişti cunoscuţi, prieteni de-ai Ancăi. Prin 1981, toamna, ne aflam în atelierul pictorului Eugen Gâscă – avea locuinţa şi atelierul într-o vilă superbă din apropierea sediului Televiziunii Române. Acesta era un nume cunoscut în arta plastică a timpului şi se făcuse remarcat în primul rând prin acuarelele sale elegante şi diafane – peisaje, în special. Nu ne permiteam să cumpărăm ceva, fiindcă Eugen Gâscă vindea o acuarelă cât o palmă de om, cu cel puţin 5000 de lei! Eram însă mulţumiţi că puteam să le admirăm şi chiar să le atingem; şi apoi, mai era  şi plăcerea conversaţiei… La un moment dat, Anca şi maestrul au început să discute despre o cunoştinţă comună, eu nu m-am amestecat în discuţie, n-aveam habar de persoana respectivă, dar înţelesesem că o ducea foarte greu, fusese dată afară din învăţământ şi acum trăia din vânzarea unor tablouri – de fapt, pânze şi cartoane pictate şi neînrămate – ale tatălui ei. La întoarcere, în autobuzul 76, am întrebat-o pe Anca despre cine discutau şi, astfel, am aflat că era vorba despre fiica lui Sever Burada. Anca mi-a mai spus că avea acasă nişte pânze cumpărate foarte avantajos de la acea doamnă şi m-a invitat la ea să le văd. Mi-au plăcut, dar mai mult mi-a plăcut preţul, comparativ cu cel al creaţiilor lui Eugen Gâscă. Atunci, Anca mi-a spus că pot să cumpăr şi eu tot aşa de avantajos, doamna era tare strâmtorată și mai avea încă multe picturi de-ale tatălui ei dispusă să le vândă. Întâmplător, luasem la mine 1500 de lei – voiam să-mi cumpăr o scurtă de fâș şi o pereche de cizme, dar n-o făcusem încă.  Din cei 1300 de lei pe care-i mai aveam atunci, trebuia să achit hotelul, să mănânc încă două zile şi să-mi cumpăr bilet de tren pentru întors; pentru a cumpăra tablouri, puteam dispune de cel mult 1000 de lei. A urmat apoi un telefon şi în seara următoare, m-am întâlnit cu fiica lui Sever Burada la Anca unde mi-au fost prezentate mai multe picturi. Dintre toate am ales trei – două erau flori, liliac și maci, iar ultima era o natură moartă, care ulterior am aflat că este cea mai valoroasă –,  pentru care am plătit 1500 de lei, cu 500 de lei împrumutați de la Anca. Când le-a văzut, Victor Popescu a vrut să-mi cumpere acele tablouri pe loc, oferindu-mi o sumă colosală: 10 000 de lei. Am refuzat însă, și nu pentru că nu m-ar fi tentat oferta lui, dar mi-am spus că nu ar fi moral din partea mea să fac așa ceva cu cineva care mă salvase de atâtea ori, dacă era altul în locul lui poate le-aș fi vândut. Acesta a fost maiorul de Securitate și pictorul Victor Popescu, devenit colonel la puțin timp după cele relatate aici, iar după 1989 – întreprinzător capitalist; Dumnezeu să-l ierte, fiindcă dacă în locul lui ar fi fost un politruc incult, de genul lui Gheorghe Dinu – ,,tovarășul ministru”, mai mult ca sigur aș fi pățit-o rău de tot. Nicio grijă, am avut de-a face și cu acesta în două rânduri.
Prima dată prin iarna 1988-1989, când, din cauza zăpezii mari întârziasem la serviciu, iar el a încercat să-mi ia legitimația, mă făcusem că habar n-am cine este, i-o arătasem ca să-i demonstrez că nu sunt angajatul lui, și chiar nu eram, Centrul de Cercetări fiind o unitate separată de Combinatul Chimic. Furios individul i-a cerut directorului meu să mă dea afară sau măcar să mă sancționeze, iar acesta a refuzat, sfătuindu-l pe idiot să nu se pună cu mine că sunt… nebun și că, chiar și așa, are nevoie de mine. A doua oară când am avut de-a face cu acest politruc idiot a fost în noiembrie1989. Atunci m-am dus peste el cu peste o sută de oameni de la Centrul de Cercetări, eram cu toții revoltați că fără să ne întrebe, individul a dispus mărirea cotizației la sport de la 3 lei, la 10 lei! (,,Doi lei mortu’, trei lei sportu’ “! – era o anecdotă care circula atunci printre angajați, fiindcă da – pentru un decedat se reținea mai puțin decât pentru sport!). Bineînțeles că am fost singurul care, în fața lui Dinu, am luat cuvântul și i-am spus că ceea ce a dispus este o ilegalitate și o hoție și că, noi cei de la Centrul de Cercetări îl vom da în judecată. Mocofanul era să moară de apoplexie, nu alta, nu-i venea să creadă ce tocmai auzise! Noroc că a venit revoluția (sau ce naiba o fi fost!), căci bembelucul de Dinu chiar mi-ar fi venit de hac în cele din urmă, deși la puțin timp de la acest incident am aflat că Dinu a fost convocat la primul secretar al județului, o femeie, care l-a făcut cu ou și cu oțet acuzându-l că face ce-l taie capul, gata – nu mai era ministru, a apucat să o ,,ia la vale”, dus este, să-i intre bine în cap asta… În decembrie 1989, Dinu a scăpat de linșajul angajaților numai pentru că a fost închis în adăpostul ALA de către directorul tehnic al Combinatului Chimic și unde a stat câteva zile ascuns. Interesant este că în timpul marii manifestații din București, care a culminat cu mineriada din 13-15 iunie 1990, Dinu a fost văzut printre manifestanți purtând cu mândrie pe piept eticheta ,,GOLAN”…