Fiică-mea Alexandra s-a născut pe 21 august 1986, începuse deja marea criză de orice, de la alimente, la toate tipurile de produse de uz gospodăresc. Țin minte că era într-o joi, iar sâmbăta care trecuse nevastă-mea primise un cot în burtă de la un dobitoc în timp ce stătea la coadă în hală la tacâmuri, acele nenorocite de pungi de polietilenă cu gheare, aripi și gâturi de pui, fiecare într-un număr total aiurea, de obicei impare primele două și pare ultimile, era de tot râsul, ce mai!
    De altfel, sâmbăta, fiind zi scurtă la serviciu, era dedicată alergăturii după câte ceva de-ale gurii, orice, nu conta. De cum coboram din autobuzul care ne aducea de la Combinatul Chimic, pe la 13:30-13:40, eu și nevastă-mea ne împărțeam traseele și începeam să colindăm magazinele alimentare, hala și piața, în speranța că doar-doar vom găsi ceva comestibil.     
    În dimineața aceea de joi când îi venise sorocul, am pregătit-o cum trebuie, atunci știam ce am de făcut, nu ca la băiat, în 1982, când asistenta m-a luat la mișto văzând că nu o toaletasem în zona inghinală:


    – Ți-a plăcut s-o umfli, dar s-o razi la păsărică – nu! – m-a și luat ea la rost, habar n-aveam nici eu și nici nevastă-mea ce trebuia făcut.
    Însărcinată fiind cu băiatul, care la naștere a avut o greutate de 6,5 kilograme, a mers la serviciu până a născut, concediul de maternitate, înclusiv cel prenatal fiind pe atunci de doar trei luni și voia să-l stea tot cu copilul. Înainte de a naște avea o burtă imensă, ea scundă fiind părea ca un balon, cât era de înaltă, tot atât era și de… groasă, încât ajunsese s-o oprească lumea pe stradă și să-i zică:
    – Du-te, doamnă, acasă că naști în stradă!
    La fată, tot așa – a mers la serviciu până a născut. După ce am pregătit-o, am sunat după salvare și la serviciu ca să anunț că în ziua aceea îmi iau liber.
Pe la prânz, am ieșit la plimbare cu Sebastian, băiatul meu care pe 16 septembrie urma să împlinească 3 ani. De la unul dintre cele două telefoane publice instalate la capătul scărilor de la intrarea în casieria unde se plăteau facturile de telefon și de unde se dădeau telefoane interurbane, am sunat la maternitate ca să văd ce face nevastă-mea. O asistentă amabilă mi-a spus că aveam o fetiță de 6 kilograme, dar și că nevastă-mea sângera abudent și, ca urmare, mi-a cerut să fac rost urgent de cât mai multă vată medicinală, acolo la maternitate nu mai aveau.
Bucuros nevoie mare că mai aveam un copil, și încă o fetiță sănătoasă, am pornit la colindat toate farmaciile din oraș, târându-l pe bietul Sebastian după mine. Pe drum am încercat să-i explic că mami i-a făcut o surioară, că o să vină acasă de la spital cu ea și că vor crește împreună. La un moment dat, copilul m-a întrebat:
– Di așeeia avia mami burta mare, acolo era surioara di cari-mi zâși matali?
– Da, Sebastian, de aceea avea mami burta mare, în ea o purta pe surioara ta.
– Bini, bini, am înțălies, da‘ pi undi o scos-o afarî?  
Mărturisesc că nu mă așteptam la o astfel de întrebare din partea unui copil de 3 ani, crescut în Moldova, după cum cred că v-ați dat seama, și am rămas blocat pentru câteva secunde. În sfârșit, i-am răspuns puțin anemic, neconvingător, norocul meu fiind că nici el n-a insistat:
– Lasă că-ți explic eu altădată, acum hai să căutăm vată, mami are nevoie de ea.

  Am luat la rând toate farmaciile din oraș, dar niciuna nu avea vată medicinală. Eram disperat, nu știam ce să mai fac, nu găsisem nici măcar hârtie igienică, ar fi fost bună și aceea. Și când văd astăzi că mulți românași regretă acea epocă, îmi vine să le crăp capul!     
      Apropo, de acea nenorocită criză de orice, mi-am amintit de o întâmplare amuzantă care avusese loc pe la începutul acelei luni. Luasem lichidarea pe luna iulie și obișnuiam ca, împreună cu subalternii mei, dl. biolog Constantin Enache și maistrul chimist Vasile Șerban, uneori și cu alți operatori de la laboratorul meu și colegi de prin Piloți, să căutăm un restaurant cu bere și să ne înfundăm în el până seara târziu. Dacă nu găseam bere, ceea ce se întâmpla destul de des, berea fiind un produs rarisim atunci, ne mulțumeam și cu vin.
    Înainte de asta însă, colindam toate magazinele de uz casnic și gospodăresc din Râmnic, în speranța că doar-doar vom găsi ceva folositor, orice nu conta; de exemplu, la mare căutare erau caielele, acele cuie speciale pentru potcovit boii și caii. La magazinul din strada Ana Ipătescu, dl. Enache n-are de lucru și o întreabă pe vânzătoare, o doamnă plinuță, între două vârste:
    – Doamnă dragă, aveți suli?
    – Ehei domnu’, să fiți dumneavostră sănătos, n-am mai văzut sulă de aproape doi ani! – i-a răspuns ea.
    După câteva secunde însă, prinzându-se unde bătuse dl. Enache, vânzătoarea a început să se rățoiască la el:
    – Ahaaa, fir-ai tu să fii de șmecher, faci mișto de mine, hai?
– Nu doamnă, nu mi-aș permite așa ceva cu o doamnă așa ca dumneavoastră, dar chiar am nevoie de o sulă, știți, eu sunt cizmar…
– Ei, fir-ați voi să fiți, vă bateți joc de mine? Ia, hai, ieșiți voi repejor din magazinul meu, altfel am să iau o mătură și am să-i pun coada pe voi!
Firește, am ieșit din magazin toți trei val-vârtej.
Apropo de acest obicei al nostru: de câte ori eram la Restaurantul Alutus, în special în grădină, și cu noi era și un operator al meu, Popescu îl chema, după cel mult o jumătate de oră, la masa noastră se înființa așa, ca din întâmplare, Romeo Popescu, devenit el mare ziarist după 1989. Firește, după ce o luam pe ulei, începeam să spunem bancuri politice, iar eu nu se putea să nu înjur cel puțin o dată partidul și pe Ceaușescu. Misterul acelei apariții deloc întâmplătoare –  Popescu al meu se făcea că se duce la toaletă, dar el se ducea să de un telefon –, l-am dezlegat abia după 1989 și pot să spun că le sunt recunoscător celor doi Popescu, fiindcă nu m-au dat pe mâna Securității, căci al meu era turnător iar Romeo Popescu era chiar securist, și încă unul sub acoperire…
Dar să revin… A doua zi m-am dus la serviciu, pe Sebastian l-am lăsat cu maică-mea, chemată special pentru cât era nevastă-mea la maternitate, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau sfoară-n țară că am nevoie urgentă de vată medicinală. După vreo trei ore o laborantă întră val-vârtej în biroul meu și-mi zice:
– Șefu’, duceți-vă repede la farmacie că a adus vată!    
 Am lăsat totul baltă și am plecat, tot val-vârtej, la farmacie. Acolo, ce să vezi, deși în spatele ei era un munte de pachete cu vată, doamna Bercea îmi zice senină:
– Dar vata n-o dau decât cu aprobarea scrisă a domnului Ungureanu!
Cine era Ungureanu? Păi, ditamai… secretarul de partid pe Combinatul Chimic Râmnicu Vâlcea! Individul era la bază… maistru chimist sau mecanic, nu mai știu exact, un tip țigănos, agramat și incult, dar și șpăgar notoriu, mai ales când era vorba de repartiția unor locuințe cu chirie din fondul locativ al combinatului.
    Am crezut că nu aud bine și am pus-o pe farmacistă să repete ce-mi zisese. Da, așa era: vata aceea nu se dădea decât cu aprobarea scrisă a lui Ungureanu și cel mult două pachete! Nu, era prea mult, așa că am explodat:
– Ia ascultă, cucoană: ori îmi dai acum și aici șase pachete de vată ori îți fac farmacia praf, ai înțeles! Și-ți dau și ție o mama de bătaie de te bag în spital! Fi-v-ar partidul al dracului să vă fie, că a ajuns să-și bage nasul până și între picioarele femeilor!
Atunci am văzut-o pe doamna Bercea că pune mâna pe telefon, sună și zice:
– Bună ziua, domnișoară! Bercea sunt, de la farmacie, vreau să vorbesc cu tovarășul Ungureanu.
Și a vorbit cu el repetându-i cuvânt cu cuvânt ceea ce eu îi spusesem, inclusiv că înjurasem partidul. Eu mă liniștisem între timp și așteptam impasibil, amuzat chiar, dat fiind ridicolul situației, să văd cum se termină povestea; da, chiar eram bucuros în sinea mea că farmacista îi spusese totul secretarului de partid pe combinat, căci prevedeam un dialog interesant cu mocofanul acela de maistru, care tăia și spânzura prin marele combinat chimic numai pentru că avea partidul în spate, neam prost, ce mai! La un moment dat, o văd într-adevăr pe farmacistă că-mi întinde telefonul, Ungureanu ceruse să vorbească cu mine, așa cum prevăzusem:
    – Este adevărat ce mi-a spus tovarășa Bercea?
    – Da, este adevărat!
    – Măi tovarășe, tu îți dai seama ce ai…
    – Niciun tovarăș, ai înțeles! Și de când îți permiți, dumneata, un maistru, să te tragi de șireturi cu mine? Ascultă aici și bagă bine la cap: dacă nu primesc acum șase pachete de vată, fac farmacia praf și vin și peste tine cu un par și-ți crăp capul, ai înțeles? Fir-ați voi ai dracului de dobitoci nesimțiți ce sunteți, ați reușit să băgați partidul cu nasul până și între picioarele femeilor, halal partid, am ajuns să-mi fie rușine că-i sunt membru de la nouăsprezece ani!  
– Dă-mi farmacista! – a mai zis precipitat Ungureanu auzind ce i-am spus.
– Da, am înțeles! – i-a zis ea după ce i-am dat receptorul,
Apoi mi-a dat cele șase pachete prețioase de vată medicinală…
– Să știți, eu n-am nicio vină… – a încercat farmacista să se scuze în timp ce-mi lua banii pe vată, dar eu i-am retezat-o scurt:
– Gura și hai să terminăm odată, că dacă mai stau mult aici, mă apucă iarăși dracii și cine știe ce mai spun sau chiar și fac!
După câteva zile un membru în comitetul de partid pe combinat mi-a șoptit, că la următoarea ședință de partid voi fi sancționat. Atunci, mi s-a urcat iarăși sângele-n cap și m-am dus peste Ungureanu având la mine o cerere de renunțare la calitatea de membru al PCR, pe motiv că eu nu mai puteam fi membru al unui partid care a ajuns să-și bage nasul până și între picioarele femeilor!
– Domnule Ungureanu, am auzit că vreți să mă sancționați pe linie de partid.
    – Da, așa este! – mi-a răspuns el cu un aer de superioritate, desi eu eram în picioare iar el stătea răscrăcărat pe fotoliul lui de mare grangure de partid.
– Domnule Ungureanu, nu este nevoie să mă sancționați dumneavostră, uitați – mă sancționez singur!
Și i-am pus sub nas acea cerere, după care, nemaiașteptând răspunsul lui, am plecat fără să-l salut și trântind ușa după mine.
Urmarea? N-am mai fost sancționat pe linie de partid așa cum se plănuise! Abia așteptam să se pună problema sancționării mele la ședința de partid din septembrie, că-mi pregătisem deja un duplicat al aceleiași cereri pe care i-o băgasem sub nas lui Ungureanu, marele secretar de partid pe Combinatul Chimic Râmnicu Vâlcea și pe care ar fi urmat s-o citesc în fața întregii adunări și să o depun prezidiului.  
    Habar n-aveam însă atunci că, doar peste vreo două luni urma să repet figura cu demisia din partid…  Atunci, furios că nu mai prinsesem lapte pentru copii, desi mă sculasem cu noaptea-n cap și mă așezasem la coadă, am plecat înjurând în gura mare partidul și pe Ceaușescu, trebuia să prind cursa rapidă de combinat. Ajuns la serviciu, am lansat în stânga și-n dreapta zvonul că la următoarea ședință de partid voi demisiona din calitatea de membru întrucât eu nu mai puteam fi membru al unui partid care-mi înfometa copiii. Bineînțeles că am fost convocat la o discuție cu securistul-șef și secretarul de partid pe marele combinat chimic, maiorul Victor Popescu și, respective, același Ungureanu, unde eu am ținut-o una și bună: dacă nu voi primi zilnic 2 litri de lapte pentru copii, demisionez din calitatea de membru al PCR! Și așa am ajuns să cumpăr… lapte securistic…