Oara lu’ Mărian Chircuț mergea des la oraș, avea doi copii căsătoriți acolo, un băiat și o fată, cu o diferență de vârstă colosală între ei – 15 ani! –, fata fiind… decrețel1. Avea un program fix: trei zile pe săptămână la oraș, patru – acasă; ce mai – făcea naveta, până și conductorii de tren se obișnuiseră cu ea, nici nu-i mai cereau permisul să vadă dacă l-a completat, îl avea pentru că bărbatu-său, Mărian, fusese ceferist în stația Sibiu. La început, acesta se supăra pe ea pentru obiceiul acesta nou pe care și-l făcuse. După o vreme însă, era bucuros că pleacă, mai scăpa de gura ei mare, fiindcă, dacă cumva lucrurile nu stăteau cum voia ea, făcea mare scandal; în plus, el obișnuia să mai tragă la măsea și ea nu-l suporta de fel să-l vadă abțiguit2.
    Arareori, când era la oraș, dormea la fiu-său, acolo venea doar în control și se ducea seara la casa ei, adică în apartamentul fiică-si, că doar ea i-l cumpărase, pentru cel al lui fiu-său nu dăduse decât avansul, restul fusese plătit în rate lunare prin reținere pe ștatul de plată la serviciul lui, terminase chimia și lucrase în cercetare pentru marele combinat chimic, intrat în faliment prin grija directorului general, care l-a furat la blană3, pe-o mână cu politicieni, acoliți și ziariști.

Pe vremea aceea era aproape imposibil ca cineva de la țară să-și poată cumpăra o casă ori un apartament în oraș, așa că fiu-său i-a luat pe ea și pe Mărian în spațiu și așa au putut și ei să-și cumpere un apartament în oraș, în rate, evident, plătite de bărbatu-său, dintotdeauna Oara visase să se mute la oraș.
    Cu oricine discuta, Oara nu uita să precizeze iar și iar, în momente dibăcit alese, ca nu cumva să se creadă că ea este o lăudăroasă și o fudulă –  știa că mândria era un păcat de moarte, nu mândria îl pierduse pe Lucifer? – că ea are apartament și buletin de oraș. Dar, ce să vezi, ea săvârșea permanent acel păcat, convinsă fiind că nu! Băiatul își amintea adeseori de accesele ei de mândrie din tinerețe. De exemplu, copil fiind, asista în fiecare duminică după slujbă la același spectacol penibil: invita acasă la ei una sau mai multe femei pentru a le arăta colecția ei de macaturi, acele covoare de lână țesute la război iarna, în casă. Și, Dumnezeule, tare se mai umfla în pene când femeile privitoare se minunau de frumusețea lor, ridicându-i în slăvi măiestria. Dacă vreuna dintre acele femei nu era prea entuziasmată de frumusețea covoarelor ei, ori, și mai rău – îi aducea vreo critică, nu mai călca în casa ei niciodată!   
    Moartea lui Mărian – în 2012 s-a petrecut nenorocirea –, i-a dat peste cap toată existența de până atunci. Avusese arterită operată la Cluj, unde nepoată-sa, fata băiatului, tocmai începuse rezidențiatul la Gastroenterologie, nu ascultase de indicațiile chirurgului care l-a operat, cum s-a simțit bine, cum a luat iar munca în piept și inevitabilul s-a produs: a făcut un accident vascular cerebral și, cum un rest de operație de la amputația degetului mic de la piciorul stâng nu i se vindecase, a făcut cangrenă, trebuind să i se amputeze tot piciorul, iar după șapte luni de zăcut la pat a murit.
    După moartea lui Mărian, Oara stătea mai mult la oraș, îi era urât să doarmă singură, când se mai ducea pe acasă lua întotdeauna pe cineva să doarmă cu ea. După un timp, cum nu mai putea munci, a dat vaca de pomană unui vecin căruia i-a dat și cheile casei ca să aibă grijă de ea. Găinile le păstrase, le hrănea același vecin, trebuia să aibă și ea un ou proaspăt când mai trecea pe acasă, nu? De la vaca dată de pomană, Oara mai primea câte un kilogram-două de caș, iar grădinița din spatele casei o lucra un văr al lui fiu-său, erau vecini, de acolo avea și legumele necesare.
    Într-o joi dimineața din luna iunie a anului 2012, cu o săptămână înainte de împlinirea a 40 de zile de la moartea lui Mărian, Oara se întorcea acasă ca să vadă ce mai este cu gospodăria și, cel mai important – să se pregătească de parastasul cuvenit bărbatului ei și pe care urma să-l facă în sâmbăta următoare. De la gară mergea pe jos, erau puțin peste trei kilometri până la casa ei din Greblești, în Capu’ Satului, cursele de autobuze obișnuite înainte de revoluția din decembrie 1989 (sau ce naiba o fi fost?!), care făceau legătura cu gara Câineni, pentru a-i duce și a-i aduce pe angajații care făceau naveta la Sibiu, și care ajungeau până-n Poiana Perișanilor, se desființaseră, ca multe altele; asta, și fiindcă libertatea câștigată după 1989 a fost înțeleasă de mulți ca fiind dreptul lor de a face ce vor, și nu ca fiind dreptul lor de a nu face ceea ce nu vor și, ca urmare, de multe lucruri bune până atunci se alesese praful și pulberea. Cel mai grav era faptul că dispăruseră multe întreprinderi și servicii, lăsând pe drumuri o mulțime de oameni. Pentru a vă face o idee despre dimensiunea dezastrului economic din România, după 1989, este de ajuns să spun că, de prin anul 1980, la cele opt trenuri personale care veneau și plecau la și din gara Câineni de patru ori pe zi, erau nu mai puțin de trei auto- buze care circulau prin Loviște, unul special pentru Greblești, satul natal al Oarei, spre care venea acum, iar celelalte două pentru restul satelor Țării Loviștei, atât de mulți oameni făceau naveta la Sibiu, unde erau angajați, cei mai mulți, la CFR. La acestea trei, ulterior, s-a mai adăugat încă unul, care făcea legătura direct cu Sibiul, având curse de două ori pe zi, fiind destinat navetiștilor din Loviște care aveau program normal de lucru, de 8 ore pe zi, deoarece ceferiștii aveau program de 12 cu 24 și, în plus, CFR-ul le deconta și abonamentul de autobuz care-i ducea și-i aducea de la gară, iar pe tren aveau gratuitate din oficiu! Acum, toate aceste curse de autobuz care străbăteau Loviștea erau doar o amintire…    
    Cum spuneam, Oara a luat-o pe jos de la gară. De obicei, câte o mașină care o prindea din urmă o lua și pe ea; ca un făcut însă, atunci n-a trecut niciuna până la ieșirea din Câinenii Mici. După ce a trecut de Carol, Oara a început să simtă o durere ascuțită în furca pieptului, care, pe măsură ce mergea, devenea tot mai intensă. Ajunsă la Colțu’ Călimării, n-a mai putut merge. Doamne, Dumnezăule, eu aci mori, șî fără lumânare, ca un câine! – și-a spus în gând, icnind de durere și abia mai putând să respire. S-a sprijinit apoi de marginea de piatră a podului de peste Pârâul Călimării, chiar la mijlocul lui, chircindu-se și strângându-și cu putere pieptul cu brațele încrucișate.
    Era de mulți ani suferindă. Cât a fost sănătoasă și în putere, muncea ca o apucată, ținând o contabilitate strictă a banilor aduși de Mărian din salariul lui de ceferist, altfel cum ar fi putut ei să-l țină pe băiat în facultate, apoi să-i dea bani de avans – 45000 de lei, pentru cumpărarea apartamentuli și, după numai câțiva ani, șă-și cumpere și ei apartament la oraș? Nu-i vorbă, cât a fost student la Iași, băiatul a avut bursă de categoria I în toți anii, ceea ce însemna că, pe lângă cazare și masă gratuite, mai primea lunar și câte 100 de lei de la Decanat. Îi trebuiau totuși și lui niște bani de buzunar și pentru a-și cumpăra una-alta. Apoi, la începutul fiecărui an universitar trebuia să plece la Iași cu cel puțin 1000 de lei la el, pentru a-și plăti masa și cazarea pentru octombrie, bursa începând să-i fie dată din noiembrie, evident, cu recuperarea banilor plătiți la începutul lunii octombrie.
    Oara era hipotensivă de când se știa, așa cum erau toți cei din neamul ei, al Costeștilor, ciobani și baci din tată-n fiu. Afecțiunea asta se manifesta ciudat la ea: dacă avea tensiunea normală se simțea rău, dacă o avea 8 cu 5 – era în regulă! Aceeași stare o avea și fiică-sa; în schimb, băiatul, după 50 de ani, începuse să fie hipertensiv, la fel ca Mărian, tatăl lui. Cu toate astea, Oara avea o fire repezită, colerică, trăsătură moștenită parcă și mai abitir de fiu-său. Ea trebuia să aibă sub control totul, ea hotăra ce și cum în gospodăria lor, ce mai, ea era comandantul suprem în casă și trebuia să aibă ultimul cuvânt. Dacă cumva ceva nu era cum voia ea, ieșea un scandal monstru, îi sărea țandăra din orice. Copil fiind, băiatul se distra de minune când Mărian era prins de Oara că intra în casă sus4 încălțat, fiindcă era obsedată de curățenie. În fiecare zi, chiar și vara, când trebuiau să plece la muncă, se scula cu noaptea-n cap ca să scuture așternuturile și preșurile și să măture peste tot. Până să plece în clasa I, băiatul era mutat adormit dintr-un pat în altul, fiindcă ea trebuia să scuture și așter- nuturile de pe patul lui.
    Un alt motiv de scandal între ei doi era faptul că Mărian obișnuia să cam tragă la măsea: când îl vedea beat, pe Oara o apucau pandaliile, apelativele bețâvule și prăpăditule revenind de zeci de ori în logoreea reproșurilor ei. Uneori, nu tăcea decât dacă Mărian, exasperat de gura ei mare, îi ardea o palmă zdravănă peste ea.
    De câteva ori s-a întâmplat ca Mărian să cadă într-un fel de leșin, ca și cum ar fi fost mort. După ce-și revenea, Oara sărea imediat cu gura pe el, fiind convinsă că din cauza băuturii leșinase. Greșea profund, căci, deși aceste crize erau foarte rare, ele erau cauzate în realitate de o epilepsie latentă, au aflat de ea după ce împlinise 80 de ani, asta fiind o mare surpriză pentru toată familia. Apoi, din cauza serviciului, unde mânca doar hrană uscată, Mărian a făcut mai întâi gastrită, apoi – ulcer și în fiecare an se ducea la Slănic Moldova să se trateze, trimis fiind cu bilet gratuit de către sindicat. Totuși, s-a vindecat de ulcer cu niște ceaiuri trimise de către cineva din Șimleul Silvaniei, era de mirare să-l fi văzut pe Mărian că în perioada curei nu punea gura pe băutură și că respecta întocmai indicațiile celui care îi trimisese acele plante pentru ceai, Oara era în al nouălea cer și-i spunea uneori:
    – Iii, de ț-ar țâne Dumnezău obiceiu’ ăsta șî după ce-i termina tratamentu’.
    De obicei, Mărian, îi răspundea mormâind ceva neinteligibil și arucându-i o privire închiondorată5, doar uneori îi spunea:
    – S-o crez’ tu! Las’ că de mi-o trece, am să beau măi mult, în năcazu’ tău, na!
    După 80 de ani, lui Mărian i-au apărut semnele altei boli: arterita. A murit la 85 de ani, făcuse un AVC și paralizase complet pe partea stângă și tot atunci a trebuit să-i fie amputat piciorul stâng din cauza arteritei, iar după șapte luni de zăcut la pat, s-a stins…
    Și Oara, după 70 de ani, a început să dea semne de boală, una insidioasă, care s-a instalat treptat și, atunci când a început să se manifeste mai pregnant, era prea târziu.
    – Aoliuuu, nu măi poci! – se văita așa, din senin.    
    – Dar ce te doare? – o întreba fiu-său.
    – Nimic, mamă, nu mă doare nimic, da’ nu măi poci!
    În cele din urmă, fiu-său a realizat că are o depresie nervoasă. Nu știa cum să facă s-o ducă la psihiatru, căci se temea de reacția ei, cum adică – ea, nebună? A luat-o treptat, pe departe, și ea a accepatat în cele din urmă. A internat-o la doctorul Zavate, fost coleg de liceu cu el, dar mai mare cu doi ani. Doctoral Zavate era de fapt fiul profesorului lui de limba rusă din liceu – Nicolae Loteanu, care, atunci când el era în clasa a XI-a, a fost arestat. Motivul colportat de către Securitate era că s-ar fi legat de fata șefului Miliției, care era în clasa a XII-a, o tipă brunetă, cam plinuță, dar frumușică, profesorul Loteanu fiind cunoscut ca un afemeiat notoriu. Motivul real era însă altul, profesorul devenind deținut politic. Mult mai târziu, băiatul a aflat că, în realitate, profesorul lui de limba rusă fusese arestat fiindcă era spion sovietic. Pentru a nu avea necazuri în viitor, băiatul lui a fost înfiat de colonelul Zavate, un pensionar mic de statură – era de mirare cum a fost el admis în armată –, care făcea cu elevii pregătirea premilitară.
    Profesorul Loteanu avea un comportament ciudat față de băiatul Oarei: oricât ar fi știut, nu-l scotea din 7! Motivul era unul de tot râsul: fiindcă era din sat cu Lăudică, un tâmplar poreclit așa fiindcă promitea mult și nu se ținea de cuvânt. Mai înainte cu vreo 4-5 ani, Lăudică avea doi băiați la liceul unde preda Loteanu. Într-un an școlar, amândoi erau în pericol de a fi lăsați repetenți din cauza limbii ruse. Atunci, Lăudică s-a dus cu un plocon gras la Loteanu acasă și i-a promis că, dacă-i trece băieții la limba rusă, îi face o tocărie nouă la casă. Zis și făcut! Numai că toate ușile și toate ferestele făcute de Lăudică nu se închideau deloc cum trebuia…
    – Fire-al dracului să fii tu de cioban de la coada oii, ești din sat cu Lăudică, hai? Țoți cei din satul ăla sunteți niște mincinoși și niște oameni denimic! Treci la loc, 7!
    – Dar, domn’ profesor, ce vină am eu că Lăudică nu v-a făcut ușile și ferestrele cum trebuie? – încerca băiatul Oarei să riposteze.
    – Gura, căcărează! Comentezi? Că acum îți ard una peste fleancă! –  îl amenința Loteanu.
    Da, profesorul Loteanu mai dădea câte o scatoalcă după ceafă vreunui elev indisciplinat, dar cel mai mult îi plăcea să lovească puternic cu catalogul pe după cap și pe spate, nu suporta să vadă vreun elev pe coridor după ce suna de intrare în clasă. Și totuși, băiatului Oarei îi era drag Loteanu, fiindcă povestea tare frumos. Profesorul era văr primar cu regizorul Emil Loteanu, din Moldova Sovietică, cel care făcuse celebrul film Șatra, și le povestea elevilor tare frumos despre Chișinău, Cernăuți și despre Iași; datorită lui băiatul Oarei s-a dus să dea examen la facultate la Iași și bine a făcut, fiindcă a avut parte de școală bună, iar studenția a fost cea mai frumoasă perioadă din viața lui.
    – Măi Marine, nu e bine! – i-a spus doctorul Zavate băiatului Oarei după ce a consultat-o. Eu o țin internată vreo două-trei săptămâni până-i stabilesc un tratament cât de cât adecvat, dar să-ți iei adio că maică-ta se va mai face bine vreodată!
    Din păcate, doctoral Zavate a avut dreptate: i-a schimbat tratamentul de mai multe ori după acea internare până a găsit unul care s-o pună cât de cât pe picioare…
    În viața Oarei schimbarea de după 1989 nu a adus nimic bun. De unde până atunci ea era fruntea la orice în sat, acum încet-încet vedea cu groază cum tot coboară de pe piedestalul unde o ridicase ambiția ei nemăsurată și mândria de a fi recunoscută ca fiind cea mai cea femeie din satul acela. Culmea gloriei ei fusese atunci când, după ce i-a dat banii de avans lui fiu-său ca să-și cumpere apartament, și ei și-au cumpărat unul, fiind luați în spațiu de el, ambele apartamente având trei camere și fiind situate într-o zonă centrală a orașului. Asta fusese prin 1978, respectiv, 1981, în plină eră comunistă…
    După 1989, principala ei grijă era să nu cumva bărbatul și copiii ei să se umilească, cerând favoruri unor consăteni ajunși la o stare materială și financiară cu mult mai bună decât familia ei. De exemplu, adeseori îi spunea băiatului:
    – Mamă, mamă, să nu cumva să te mușce șarpe de inimă să le ceri ceva ăstora ai lu’ Sase, că mă omori cu zâle!
    Ai lu’ Sase erau cei doi frați Boromiz, patroni ai firmei Boromir Ind. Aceștia, împreună cu un cumnat al lor și cu un subinginer de chimie alimentară, au muncit pe brânci și au creat o firmă de morărit și panificație și nu numai, cu filiale în Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Buzău, Deva și Slobozia, ajungând să fie renumită în toată țara și chiar în afara ei. Interesant este faptul morăritul, ca ocupație, s-a transmis din tată-n fiu în familia fraților Boromiz; astfel, tatăl lor, bunicul dinspre mamă și străbunicul lor, socrul aceluiași bunic, fuseseră morari, și, din câte se știe, morari au fost și în generațiile lor mai vechi.
    La un moment dat, pe Boia, râul care străbate satul Greblești, funcționau nu mai puțin de șase mori, era de mirare că partidul a permis existența unor rămășițe capitaliste, așa cum erau morarii pe vremea aceea. Ei făceau parte din pătura mai avută a satului, fiindcă, deși uiumul, adică plata reținută de ei, reprezenta doar 10 % din greutatea porumbului măcinat, taxa anuală plătită statului era una modică și fixă, iar pe acesta nu-l mai interesa ce cantitate de porumb cumulau morarii de pe urma serviciului pe care îl prestau. Cum Boia este cel mai mare râu din Țara Loviștei, și morile de pe cursul său erau cele mai eficiente, având capacități de măcinare mai mari și deservind cea mai mare parte a locuitorilor acestei zone. Moara lui Tămădău, bunicul din partea mamei fraților Boromiz, Sporiș – după numele real, avea deverul cel mai mare, deoarece era prima moară de pe Boia, dinspre Loviște spre Greblești, fiind situată la capătul Podului de Fier de pe Calea Mare. Astăzi, în Greblești nu mai există decât o singură moară, și aceea de foc, construită de frații Boromiz pentru tatăl lor, pe locul unde pe vremuri era moara, de apă – se-nțelege, a lui Ionel Teșcuț, cumpărată apoi de tatăl acelorași frați.
    …Ei, dar băiatul Oarei nu punea mare preț pe acea directivă a ei. Așa se face că firma Boromir i-a acordat cea mai consistentă sponsorizare, după aceea a Consiliului Județean, pentru publicarea monografiei comunei lor natale; asta în timp ce Primăria Câineni nu i-a dat niciun ban, primarul de atunci, un individ lăudăros, de altfel era rudă chiar cu Lăudică, n-a făcut nimic nici pentru comuna lor, deși a avut două mandate. Acest primar l-a tot dus cu preșul că-i dă ceva bani pentru monografie, l-a trecut chiar și în ea ca sponsor în prima tranșă de 500 de exemplare, până când, sătul de promisiunile lui – Domn’ inginer, sunt la cabinetul primului ministru, aștept să intru în audiență – îi spunea adeseori, mințind, se-nțelege, el era pe la vreo țigancă de pe Valea Urii, din Câineni de Vâlcea, fiind un afemeiat notoriu –, a renunțat să-l mai tot caute la telefon.
    Nu-i vorbă, nici Oara și nici Mărian nu mai erau atât de în putere, rând pe rând, locuri pe care altădată le munceau cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, și pe care fiul lor n-o înțelegea, rămâneau nelucrate, doar unele dintre ele, cele mai aproape de sat, le lucrau, iar după moartea lui Mărian, Oara le da și pe acelea să le lucreze alții, primind în schimb o plată negociată sau produse. Pe vremuri, terenurile închiriate pentru a fi lucrate de alții decât proprietarii lor se chema că sunt date în parte, adică jumătate din recoltă revenea proprietarului terenului respectiv, iar cealaltă jumătate revenea celui care l-a lucrat. Acum, proprietarului terenului închiriat îi revenea mult mai puțin valoric decât atunci când terenul era dat în parte, așa cum trecuse și vremea în care ei erau cei care luau terenuri în parte, mai ales livezi, adică locuri de coasă, aveau boi, vaci, capre, oi și nu le ajungeau fânul obținut de pe livezile proprii.
    Băiatul își amintea adeseori că ani de zile au cosit un teren al lui Dinică Șandru, situat tocmai în Ciungi, de unde începeau Munții Coți. Fiind atât de departe de casă, nu se făcea să tot urce zilnic acolo, stăteau câteva zile până terminau treaba. Așa făceau și cu unele terenuri aflate mai aproape de casă decât terenul din Ciungi al lui Dinică Șandru, dar suficient de departe ca să nu renteze să ajungă la ele în fiecare dimineață, așa cum erau cele din Izvoru’ Măgurii ori Dealu’ Sasului.
    Băiatului Oarei i-a rămas întipărită în minte o întâmplare nostimă petrecută în Dealu’ Sasului, chiar în vara anului în care el dăduse examen de admitere la liceu. Dormiseră, el și Mărian, într-o căsoaie, adică o baracă mică din lemn, care se afla pe un teren vecin cu al lor, aparținând, așa cum avea să afle atunci, unui om din Găujani; Oara se dusese acasă de cu seara să pregătească și să aducă mâncare proaspătă, cât erau ei plecați la coasă și la polog6, de orătănii și de animale avea grijă mama ei, Floarea, zisă și Hobzoaica. Mărian se trezise mai devreme, la ora 5 deja începuse să tragă la coasă, pe el îl mai lăsase să doarmă. Pe la ora 8, s-a trezit și băiatul, fiindcă simțise o atigere ușoară pe obraz. A întredeschis doar ochii, fără să se miște, și, pentru prima dată în viața lui de până atunci, a văzut o imagine tulburătoare și pe care nu a uitat-o niciodată: două picioare splendide, de femeie tânără, iar între ele – sexul ei înconjurat de un păr negru și des, căci nu purta chiloți. Femeia trebăluia în liniște, căci nu voia să-l trezească pe copilul peste care dăduse în căsoaie, pregătea masa de dimineață, care se lua între orele 9 și 10, nimeni în Loviște nu mânca de dimineață acasă, ci la locul de muncă, după o porție zdravănă de lucru. Băiatul lui Mărian a prelungit cât a putut de mult acea stare, prefăcându-se că doarme dus, dar, când femeia nu era cu fața către el, deschidea foarte puțin pleoapele, atât cât să întrezărească acea priveliște splendidă când ea se apleca. Când, în sfârșit, s-a trezit de-a binelea, nemaiputând rămâne în starea aceea de extaz, a văzut că femeia era foarte tânără și foarte frumoasă. I-a mulțumit pentru găzduire și a plecat, cu regret, la locul lor. Ieșind din căsoaie, a văzut un bărbat tânăr, bine făcut, era soțul femeii aceleia frumoa- se, care deja cosise trei poloage6 lungi, până și Mărian se minuna de viteza cu care acel tânăr din Găujani cosea. Următoarele două nopți au dormit toți patru în aceeași căsoaie, după ce au cinat tot împreună, Mărian îl știa pe tatăl acelui tânăr chipeș și harnic și cu o nevastă atât de frumoasă…
    …Durerea din pieptul Oarei creștea din ce în ce mai mult. La un moment dat, devenind insuportabilă, un gând nebunesc i-a trecut prin minte: Dacă m-aș omărî, aș scăpa de durerea asta groaznică, mă dau pă spate șî gata! Podul de piatră de la Colțu’ Călimării traversează un pârâiaș, care, atunci când nu plouă, este doar un firicel de apă, dar când plouă, vine năvalnic de sub Mânjina și care, în timp, erodând solul, a format o prăpastie adâncă și înfricoșătoare. Acolo, Calea Mare, adică drumul Câineni-Perișani-Sălătruc-Curtea de Argeș, codificat rutier ca fiind DN 7D, face o curbă dublă de câte 90ᴼ, locul fiind foarte periculos. Denumirea de Colțu’ Călimării nu are nicio legătură cu călimara, ea derivând de la denumirea sa corectă – Colțul Căii Mari. La fel, locul numit La Carol provine de la un italian pe nume Carlo Izotti, care-și avea casa la ieșirea din Câineni spre Greblești. Acest Carlo Izotti, reținut de localnici sub numele Carol, a făcut parte din grupul de săteni care, în 1916, a ținut piept câteva ore bune trupelor germa- ne care înaintaseră pe Defileul Oltului, până ce au venit ajutoare armate din gara Lotru, inamicul fiind respins.
    …Tot făcându-și curaj pentru a-și pune în practică gândul acela nebunesc, deodată Oara, deși era cu ochii închiși, a văzut un înger îmbrăcat într-o mantie lungă, albă ca zăpada și cu fața strălucind de lumină. Îngerul acela a întins mâinile către ea și a ridicat-o din încovoierea pricinuită de durerea aceea îngrozitoare. Nu i-a spus nimic, dar, privindu-i fața-i blândă și luminoasă, Oara a simțit că-i dispare durerea și o stare de bine, liniștitoare lua locul suferinței de până atunci. Doamne, iartă-mă pentru gân- du’ de adinoainea7! Șî mulțumescu-Ț’ Țâe, Doamne, că mi-ai trimis îngerul Tău care mi-a luat durerea aia care m-a făcut să-l am!– și-a spus ea în gând. Apoi îngerul a dispărut, iar Oara, deschizând ochii, a văzut în fața ei o femeie tânără, blondă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, întocmai cu mantia îngerului salvator; femeia aceea o apucase de mâni și o întrebase:
    – Maică, maică, ce ai, ți-e rău?
    În fața Oarei, pe pod, era oprită și o mașină albă, luxoasă, cu doi copilași pe bancheta din spate, care-și lipiseră năsucurile și mânuțele de geamul portierei și priveau curioși. Din mașina aceea luxoasă a coborât un bărbat tânăr care a venit și el lângă cele două femei. N-a spus nimic acel tânăr, îmbrăcat și el tot în alb, doar o privea îngrijorat pe Oara:
    – Acuș nu măi am nimic, mi-a trecut! – le-a răspuns Oara.
    – S-o punem în mașină! Hai, te sprijinim noi! – a spus tânărul.
    Au pus-o pe Oara în față, după care tânărul de la volan a întrebat-o:
    – Ce-ai pățit? Să-ți dăm ceva, apă, suc, ceva de mân- care?
    – Nu, nu-m’ trebe  nimica,  maică,  acuș  mi-e  bine, paică8 Dumnezău v-a trimes!
    Apoi, Oara le-a povestit ce i s-a întâmplat până în momentul în care s-a sprijinit de marginea de piatră a podului. A tăcut apoi, neștiind cum să le povestească despre apariția îngerului care o salvase, se temea că cei doi o vor crede nebună. Profitând de tăcerea ei, tânărul a întrebat-o:
    – Dar unde mergi matale? Oriunde mergi, te ducem noi!
    – Aci, în Griblești merg, maică! – a răspuns Oara, după care dialogul dintre ei a continuat:
    – Da’ dumneavoastră unde mergeț’?
    – La Boișoara, maică, la Boișoara!
    – Da’ de unde veniț’ de aveți mașâna asta așa de fru- moasă șî, bag-samă, șî scumpă?
    – Din Germania. Iar mașina este un Mercedes ulti- mul tip. A fost destul de scumpă, dar a meritat toți banii.
    – Da’ ce cătaț’ dumneavoastră la Boișoară?
    – Eu sunt de acolo, maică, acolo m-am născut, ne ducem în vizită la părinți.
    – Ș-al cui iești tălică din Boișoară?
    – Sunt de-ai lui Piloiu, maică!
    – Așaaa dară, de-ai lu’ Piloiu..., neam bun, neam de frunte! Avem șî noi în Griblești o doamnă profesoară născută în Boișoară, tot Piloiu o chema de fată, s-a luat cu domn’ Nelu Șandru, care a fost învățător la noi în sat, a murit, Dumnezău să-l ierte, că bun învățător a fost! Șî doamna Lili a fost o profesoară bună, că nu degeaba fi-mi-
o a făcut chimia la Iaș’!
    – Se poate, maică, se poate, n-o cunosc, sunt mulți Piloiu în Boișoara.
    – Da-n Germania ce-aț’ cătat?
    – Păi, eu până-n revoluție eram inginer în Sibiu, la Balanța, m-am căsătorit cu o săsoiacă, doamna din spatele matale, am plecat în Germania, știam limba germană de la ea și de la socri, ne-am găsit repede de lucru și ne-am sta- bilit acolo.
    – Ei, maică, vă-nțăleg, p-aci, pân România s-a cam ales prafu’ de toate… Da’ copiii de lângă doamna matale, crez că sunt ai voștri, să vă trăiască, ei știu românește?
    – Da, maică, știu și germana, și româna.
    Neîncrezătoare, Oara s-a întors către cei doi copii și i-a întrebat:
    – Cum vă cheamă șî câț’ ani aveț’?
    – Pe mine mă cheamă Robert și am șase ani – a răspuns băiețelul.
    – Pe mine mă cheamă Suzana și am cinci ani – a răspuns și fetița.
    – Să fiți sănătoș’ șî fericiț’ mulț’ ani de-aci-năinte, că tare frumoș’ măi sânțeț’ – le-a urat Oara, după care a continuat, o străfulgere din mândria de altă dată venindu-i în minte:
    – Am șî ieu doi copii – un băiat ș-o fată șî trei nepoț’ – doi băieț’ ș-o fată. Băiatu’ mieu a lucrat în cercetare, ie inginer chimist, acuș – pensionar, iar fata ie asistentă-educatoare la Casa de Copii din Râmnic. Șî măi am ș-o strănepoată di la nepoata di la Cluj, fata băiatulii, care ie doctoră acolo. Are numa’ șase luni, da’ ie frumoasă șî deșteaptă foc, uite, am ș-o fotografie cu ea. Fie-mea are un băiat, care ie student la geologie în București, iar fi-mi-o măi are un băiat, inginer de calculatoare în București, n-are copii, aștept să văz un strănepot or’ o strănepoată șî di la iel, ș-apăi poci muri liniștită – a mai spus Oara, mulțumită că dăduse satisfacție mândriei ei dintotdeauna.
    – Să vă trăiască și să vă bucurați de toți! – i-a urat la unison tânăra familie privind cu drag fotografia străne- poatei di la Cluj.
    – Acum putem pleca? – a întrebat tânărul, profitând de pauza făcută de Oara.
    – Da, maică, ieu stau în Capu’ Satuli, din-jos de biserică, peste drum ie un puț și să face o uliță.      
    Până au ajuns în fața casei sale n-au mai vorbit. Înainte de a coborî din mașină, Oara le-a spus:
    – Maică, maică, dac-aț’ știi voi că m-aț’ salvat di la moarte! – și  le-a povestit tot ce nu îndrăznise să le spună până atunci.
    – Ei, maică, nu noi te-am salvat, ci Dumnezeu, Lui să-i mulțumim pentru toate! – i-a răspuns tânărul.
    – Așa ie maică, așa ie! Iel, drăguțu’, v-a trimes de nu m-aț’ lăsat să-m’ dau sufletu-n mâin’le diavol’lui, s-aveț’ credință șî să faceț’ fapte bune șî să vedeț’ c-o să vă fie bine! Vă mulțămesc frumos de ajutor! Mergeț’ cu bine, dară! – i-a replicat Oara.   
    – Să fii sănătoasă, maică, ai grijă de dumneata, că ai pentru ce să mai trăiești! – i-a urat și soția acelui tânăr.
    Oara nu le-a spus nimic copiilor și nepoților veniți de la București pentru parastasul de 40 de zile al bărbatului ei, nepoată-sa n-a putut să vină de la Cluj, fetița ei era era prea mică, a lipsit și de la înmormântarea lui Mărian, bunicul ei. Abia după câteva luni le-a povestit copiilor cele de mai sus; fiică-sa i-a reproșat atunci că numai bazaconii are în cap, iar băiatul a căzut pe gânduri și a liniștit-o spunân- du-i că o crede și că totul o să fie bine…
    Oara a murit peste mai puțin de doi ani, într-o zi mohorâtă de 1 februarie. Nu zăcuse decât zece zile, dar, spre deosebire de bărbatu-său, nu i-a solicitat atât de mult pe cei doi copii, a dus-o pe picioare, cum se spune, doar că nu a mai putut ieși din casă, mergea singură la masă și la toaletă, arareori sprijinită. Înainte de cele zece zile până la moarte, fiică-sa, exasperată de toanele ei și de certurile pe care le provoca, i-a chemat pe frate-său și pe cumnată-sa s-o ia la ei, era, cum ar veni, rândul lor s-o țină, căci Mărian a zăcut la fiică-sa mai bine de șapte luni până a murit.
    Se-nțelege că aveau grijă de el cu rândul; de altfel, Mărian a murit când era doar cu fiu-său. Soră-sa și cumnatu-său se duseseră pe Valea Cheii, la o cabană a unui prieten, să se relaxeze, urmau să vină peste trei zile. Băiatul i-a dat să mănânce de dimineață, fusese schimbat de soră-sa înainte de plecare, apoi s-a dus în celălalt dormi- tor și se uita la televizor. După nici o jumătate de oră, când s-a dus la el să vadă ce face, era mort! Mărian fusese spovedit și împărtășit cu două săptămâni înainte de către un bun prieten al băiatului, părintele State-Burluși, un preot și om de cultură admirabil, care în anii următori avea să fie lovit pe la spate tocmai de cei pe care-i ajutase cel mai mult, între care și primarul reales de o mulțime imbecilă, chiar dacă era un fost pușcăriaș. Faptul că din vina lui tatăl îi murise fără lumânare avea să fie o mare durere sufltească pentru fiul lui Mărian în următorii ani. Mai mult, adeseori acesta își amintea și de situații în care, după el, avusese comportamente reprobabile față de Mărian; de exemplu, se enerva uneori și i se putea pe el că nu înghițea mai repede, ori, și mai rău că, după ce mânca, vomita etc. Povara asta a autoînvinuirilor legate de tatăl lui cât a zăcut numai pe spate (pe o saltea vibratoare, ca să nu facă escare), cu excepția perioadelor în care i se făcea baie sau era cărat pe un scaun cu rotile la bucătărie, seara, avea s-o ducă până la moarte și n-avea să fie deloc ușoară…   
    Ca un făcut, și Mărian și Oara au murit într-o zi de sâmbătă, îngreunându-le copiilor formalitățile de înmormântare. Când s-a întâmplat nenorocirea cu Oara, era și fiică-sa de față, venise să vadă ce mai face, au mâncat împreună de prânz. Apoi, Oara s-a dus în camera ei ajutată de ea. S-a pus în pat și a rugat-o pe aceasta s-o lase să-și pună capul o țâră în poala ei. Asta a fost tot, încercarea lor de a o resuscita nu a reușit…
    Au înmormîntat-o în Greblești, alături de Mărian, căruia Oara îi făcuse numai din banii ei o cruce sofisticată de marmură, cu două poze – ei, miri și ei, cu doi ani înainte de moartea lui Mărian, atunci când participaseră la lansarea a două cărți scrise de fiul lor. Mândria patologică a Oarei s-a manifestat până și atunci, făcând-o să scrie pe cruce un fel de poezie compusă de ea, din care reieșea inclusiv faptul că ea le-a cumpărat apartamente copiilor în Râmnic: …Și Dumnezeu m-a ajutat / Case la copii le-am luat… Da, ea le-a luat, dar cu banii munciți de Mărian, ea doar i-a strâns! Când băiatul a văzut pentru întâia oară isprava maică-si, un zâmbet ironic, triumfător, i-a schimonosit acesteia figura, ceea ce l-a înfuriat peste măsură; acesta, după ce i-a reproșat penibilitatea acelei poezii, i-a spus că o s-o șteargă după ce moare ea. Auzind asta, Oara i-a spus aproape urlând și cu o răutate de care n-o credea în stare:
    – Te blestem dacă ai să faci asta!
    Evident, nu a făcut-o, nu pentru că s-ar fi temut de blestemul ei, ci pentru că nu se cade să nu respecți ultimele dorințe ale unui părinte înainte de a părăsi această lume. De fiecare dată însă, atunci când se duce la cimitir pentru pomenirea de la termenele cuvenite, el are aceeași senzație de penibilitate privind înscrisul acela de pe crucea de mormânt a părinților lui. Este convins și astăzi, deși încă n-a aflat-o cu certitudine, că, mult timp după ce Oara o pusese, lumea din sat comentase la modul ironic isprava ei poetică, săpată întru nemurire pe crucea aceea sofisticată de marmură, care o costase o avere – o ultimă răbufnire de mândrie patologică a ei…   
    Ei au fost părinții mei, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace!