- fragment -

M-am trezit într-o cameră străină, cu pereţii acoperiţi cu lambriu din stejar de sus până jos şi cu podeaua din scândură. Era cald şi mirosea a lemn de sobă. Eram într-o cabană de munte. Capul îmi bubuia de durere şi îl simţeam atât de greu de parcă ar fi cântărit o tonă. Nu eram îngrozită, nu simţeam nici un pic de teamă, doar o ură infinită care mocnea în mine nerăbdătoare să iasă la suprafaţă. M-am dat jos din pat şi m-am dus la fereastra mare. Am deschis-o larg şi o rafală de vânt răcoros şi binecuvântat mi-a invadat fiinţa.
 I-am permis Vântului să mă înconjoare cu braţele lui reci şi m-am transformat în şoim. M-am înălţat la cer şi m-am minunat de paradoxul peisajului de sub mine: eram în vârf de munte, iar dedesubt părea a fi raiul deşi eu ştiam clar că iadul urma să se dezlănţuie cât de curând. Eu urma să dezlănţui iadul pe Pamânt, iar monştrii să plătească.
De acolo, din înaltul cerului, i-am văzut pe şofer şi pe cel care stătuse în dreapta lui. Erau pe marginea unei stânci şi discutau. Acesta era momentul meu.     

M-am avâtat cu toată forţa înainte şi l-am lovit în plin pe şofer. S-a speriat şi s-a dezechilibrat. În zadar a încercat să-şi recapete echilibrul. Am citit groaza pe figura lui când şi-a dat seama că va cădea în gol şi spre uimirea mea groaza aceea m-a bucurat nespus. Ce se întâmpla cu mine? În ce anume începeam să mă transform?  Mi-am alungat repede aceste gânduri. Nu-mi permiteam să-mi tulbur mintea. „Nimic nu mă va mai întoarce acum din drum”. Ura mă învăluia în ghearele ei şi creştea din ce în ce în mine.
    M-am înălţat furioasă şi m-am avântat spre celălalt monstru, dar în loc să îl lovesc în plin cum am procedat cu primul i-am dat ocol de vreo câteva ori aducându-l astfel cât mai aproape de marginea abisului. Când m-am convins că l-am speriat de moarte m-am transformat din şoim şi am apărut în faţa lui în toată splendoarea mea. Groaza de pe faţa lui era de nedescris, de parcă tocmai văzuse o nălucă. Satisfacţia mea era maximă. A făcut un pas în spate:
    - Nu te apropia de mine!, a urlat disperat.
    Am zâmbit mieroasă:
    - Mai fă un pas în spate. Aşa, bravo!
    M-am apropiat încet de el.
- Hai, încă un pas. Curaj!
    Îngrozit a păşit în spate până când a căzut în gol. Imediat m-am înălţat la cer pentru a mă avâta apoi în întunecimea abisului. I-am găsit acolo pe amândoi agonizând dar conştienţi. M-am transformat din şoim pentru a le putea vorbi. Am citit pe faţa lor o groază de nedescris. Cereau îndurare, dar nu aveau să o primească. Nici eu nu primisem îndurare din partea lor.