Noaptea stelele m-au sărutat tandru pe frunte şi mi-au şoptit la ureche o poezie făurită din depresie şi iubire, e poezia vieţii mele. Am realizat demult că sunt propriul meu destin, nici moartea nu mă mai sperie, acum sunt doar terifiat de trecerea timpului. Mi-e frică să nu mă transform într-o epavă a propriilor gânduri. Credeam că singurătatea e ultima limită a depravării sufletului dar nimic nu poate fi mai rău decât singurătatea, nici măcar moartea. Cel puţin moartea îţi rămâne mereu aproape, e ca un prieten tăcut pe care nu îl cunoşti cu adevărat.
Toată ura din jur mă apăsa pe suflet şi atunci doar prin depresie îmi mai găseam calmul, trăiam totul mult mai intens şi mă hrăneam cu durere, era tot ce aveam atunci. Mă simţeam atât de slăbit fizic şi psihic încât eram imun la orice fel de sentimente. Eram aproape mort şi nici nu realizam. Nu puteam să văd curcubeul ascuns în spatele furtunii.
De multe ori am stat să îmi ascult demonii cum urlă în cimitire căci îngeri nu mai am deloc, s-au înecat în marea de stele.

Mereu am crezut că nu am fost făcut pentru lumea lor iar asta nu e o dramă uitată în amintiri, e purul adevăr. Îmi era frică să-mi îmbrăţişez nebunia ce îmi curgea prin vene şi nu ştiam că-ţi poţi iubii visele chiar dacă uneori se transformă în coşmaruri. Am iubit şi încă iubesc pentru că asta e tot ce ştiu să fac în viaţa asta, am iubit demoni cu chip de om, îngeri decăzuţi şi fantome ce se ascundeau după copaci. Dar acum sufletul meu şi-a găsit liniştea prin sufletul ei, o iubesc pe ea şi doar de asta am nevoie ca să mă simt din nou întreg.