Eram doar un copil ascuns în spatele timidităţii cu sufletul ce atârna prin univers şi mâinile pierdute în stele. Nu cunoşteam iubirea, era un cuvânt prea complicat pentru un băiat ce nu putea să simtă mai nimic. Încă de atunci întunericul vroia să-mi ţină companie şi în timp el a ajuns să fie cel mai bun prieten.
De multe ori am adormit cu sufletul pătat de griji şi inima uitată în regrete. Închideam ochii şi mă trezeam mereu în aceeaşi cameră întunecată plină de cuvinte apăsate de ură ce stăteau scrijelite pe pereţi. Aerul de aici mă îneca cu depresie dar şi cu speranţa că într-o zi am să scap din iadul gândurilor.
Pe un perete ascuns prin fumul nepăsării, agăţat de un cui ruginit, stătea un tablou cu rama veche şi pânza ruptă în colţuri. Era un tablou pictat cu sângele adolescentei, cu verdele uitării şi cu negrul sufletului adormit. Imaginea din tablou îmi cutremura simţurile de fiecare dată când o revedeam. Era imaginea unui înger ucis de un demon ce îi purta mândru aripile ca un trofeu.
Sunetul grotesc al vântului ce inunda camera, printr-o fereastră cu geamurile sparte, mă făcea să îmi ies din minţi.

Îmi căram ca un laş lanţurile fricii ce mă legau de mâini şi de picioare şi mă aşezam încet pe un fotoliu prăfuit. Mă uitam în sus şi îmi ţintuiam privirea în cuvintele atârnate de tavan. Acolo îmi stătea scris destinul ce îmi pregătea încă de atunci un loc în visul fără de regrete.
În colţul camerei stătea pierdut în umbra îndoielii un dulap putrezit ce ascundea în el fantomele trecutului. Urletul şi chinul lor etern îmi transformau şi lacrimile în sânge. Era o durere sfâşietoare ce se hrănea doar cu tristeţe şi promisiuni abandonate.
Zilele se pierdeau în nopţi şi nopţile cădeau în mine, iar mintea mea stătea pierdută în colţ uitată parcă intenţionat acolo. Anii zburau uşor din clepsidra timpului iar eu începeam să-mi pierd speranţa în tot. Simţeam că nici moartea nu mă mai poate salva iar tot ce mi-a rămas era să mă ascund sub masca ironiei purtând un zâmbet sculptat din depresie. Doar liniştea mă mai calma şi atunci priveam tăcut prin geamul spart iar luna îmi ascundea prin umbre sfâşiate chinul şi îmi plângea aprins prezentul. Era sfârşitul unei vieţi mizere în care demonii din suflet se transformau în scrumul ce era purta de vânt pe culmile speranţei.