Daniel Marian – Revelaţii, Resuscitări, Regrete – Ed. ECREATOR, 2018

           Am venit să petrecem întru poezie, un poet care pare-se a ales lepădarea de sine şi a trăit cum trebuie poezia; mulţi au devenit bucătari, mulţi au abandonat, versurile unui poet rus şoptesc: „Poeţii nu abandonează niciodată poezia” (Andrei Rozdezvenski).
           Poezia nu ucide, nu strică, nu se poate traduce ori explica, e roadă a Duhului Sfânt. Nu poezia va vorbi pentru sine (eu ştiu că ştiţi dar vă prefaceţi).
           „nu am înţeles”: „nu am înţeles niciodată/ sentimentul neliniştii/ mâna mea dreaptă scriind/ ochiul meu cel mai drept/ copleşit odată cu lumea// să-i explic naşterii mele/ ceea ce n-am ştiut când/ treceam prin ea// chemt în arenă/ să trăiesc şi să mor în/ acelaşi timp –/ nu am înţeles niciodată”.
            Reflectoarele s-au aprins mai târziu – lumea valorilor e zdruncinată: „...tu râzând în cetate în lume/ să dai cu bulgări de libertate la geamuri/ să dai cu iubirea în mine...” (eu, tu).
            Îmi pare rău că nu le-am scris eu, dar cuvântul meu este şi cuvântul lui, al vostru, este libertatea pe care nu se lasă umbra uitări.


            
            trebuia să fim aici mai demult

            am îmbătrânit poeţii
            nu prea suntem iubiţi – citiţi răsfăţaţi
            scriem cu toată durerea trecerii noastre
            pe care uneori, doar noi o auzim
„tristeţea se bate cu pumnii în piept”; „nu – nu: înapoi la războiul de cuvinte”; „paşii tăi mai departe – să-i pot uda cu privirea”...
            Suntem o sectă grozavă, facem casă bună cu viaţa; cine mai scrie poezii – eram cinci mii de poeţi populari la Cântarea României; câţi dintre voi aţi mai auzit cucul cântând în răzoare...