Sunt convins că în fiecare sat există câte un “mut”, adică un om cu probleme fizice sau psihice, care este în atenţia sătenilor, nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că nu este normal şi, este altfel.
Unul dintre aceştia, pe care eu l-am cunoscut şi văzut mai rar, era şi Mutu lui Ilonte. Locuia în Lăpuş, pe Drum în Jos, cum se zicea pe la noi, adică în partea de jos a satului, şi se preocupa atât de reparatul ceasurilor, cu o iscusinţă deosebită, cât şi de trasul clopotelor la Biserica din Baltă. Defectul lui era acela că nu prea vorbea bine şi se exprima mai greu când trebuia să-ţi explice un lucru. Nu ştiu dacă avea copii, dar ştiu că avea o nevastă, jos cu pălăria, Părasca Fitii, cam darnică cu trupul ei, celor care îi făceau avansuri sau propuneri.
Povestea lui, pe care o voi relata, nu am trăit-o în preajma sa, ci am   auzit-o din gura altora, mult mai târziu după ce s-a întâmplat. Se zice că, odată, după ce Mutu lui Ilonte  s-a îmbătat a început să-i facă morală neveste-si pentru comportamentul ei imoral, în speranţa că se va îndrepta. Vă voi reda  discursul său încâlcit, aşa cum l-am auzit de la alţii, fără a face corecturile literare necesare. Tot farmecul mutului ţinea de stâlcirea cuvintelor şi a expresiilor folosite. Ar fi interesant de auzit, dacă şi vocal aş putea să vă redau cele ce vor urma a vi le spune. Poate altădată.


Observaţiile lui, făcute Parascăi, sunau cam aşa: “Tu Paratcă, tu, curva dracului, biserica ta de curvă, te f..ţi cu tăţi şoferii şi io trebe să trag clopotele, tau, nau, tau nau, tau nau (aici el imita sunetul clopotelor, urlând de mama focului)”. Expresia se repeta de mai multe ori, până mutu se sătura, dar ea nu, de ce ducea lipsă. Pe Părasca, în schimb,  o durea fix în fund de mutu. Era cu mult mai tânără decât el şi făcea ce voia. Se spune că ieşea în drumul principal, pe care circulau motoarele şi stătea la agăţat. Desigur în acea vreme trecea câte un autocamion sau o basculă foarte rar prin sat. Ea se urca în cabina solicitantului care o ducea până înafara satului, făceau dragoste în cabină sau între rachiţi, pe câmp, după care ea aştepta un alt motor care venea din sens invers. Dacă se înţelegea cu şoferul, urma acelaşi ritual, ocazie cu care ajungea din nou acasă, la bietul mut, care îşi privea neputincios tânăra şi „credincioasa” sa nevastă.
Având şi alte preocupări, se zice că, într-o zi, Mutu lui Ilonte a găsit prin pământ un proiectil de tun neexplodat, despre care însă n-a povestit nimănui.   L-a adus acasă, l-a ascuns în şură şi a vrut să-l topească pe ascuns, pentru a obţine cupru pe care să-l utilizeze mai târziu în activitatea lui de ceasornicar. Se vedea că n-a făcut armata şi n-avea cunoştinţe militare. A făcut un foc mare în soba din casă, iar la un moment, pe care numai el l-a apreciat, când focul duduia în fiteu, ca la locomotiva cu aburi, a băgat proiectilul în sobă, pe jar, ca să se topească, ca, ulterior din el, să se scurgă într-un vas anume, aliajul mult dorit. A stat el cât a stat în faţa fiteului şi şi-a admirat opera neterminată încă, dar văzând că nu se prea topeşte proiectilul a mai băgat lemne la ars. La un moment dat, spuneau vecinii, s-a auzit o bubuitură puternică, de s-a ridicat acoperişul casei în care locuia. Lumea a venit buluc la mutu acasă şi, l-a găsit azvârlit pe jos.              Înăuntru numai foc şi jar, iar într-o parte, lângă un perete proiectilul explodat. Nu la mult timp după această ispravă, mutu a murit. Nu ştiu dacă din cauza proiectilului sau a lui Părasca.
Toţi, după un anumit timp, devenim poveşti.         

(Povestire selectată din volumul -  „Am fost odată pe pământ”)