Drumul literar al lui Rodian Drăgoi – al cărui talent a fost remarcat, încă de timpuriu, de Zaharia Stancu – a început cu un grupaj de poezii (,,Tulbure ninsoare’’) publicat la Editura Albatros, în Caietul debutanţilor din 1979 (apărut în 1981), şi a continuat cu volumele: Către iarnă (Ed. Albatros, 1984), Fotografia absenţei mele ( Ed. Amurg sentimental , 2001), Poeme de trecere ( Ed. Deliana, 2006) şi antologia Lumină de mireasă (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2007), prefaţată minuţios şi ,,la obiect”de Marian Drăghici şi cu o postfaţă semnată de Constanţa Buzea.

Laurenţiu Ulici, comentând succint volumul Către iarnă, aprecia lirismul imaginilor şi notaţia impresionistă ,,dilatată narativ”, iar pe de altă parte îi reproşa ,,cuminţenia de fond şi de formă” şi, respectiv, excesul de metafore şi de tradiţionalism.

Autorul antologiei Lumină de mireasă se simte mai aproape, structural, de Bacovia, Zaharia Stancu, Ştefan Bănulescu şi chiar şi de Mircea Dinescu – cel din prima sa etapă lirică - și, uneori, chiar de Emil Botta.

Epistola către Dimitrie Stelaru se încheie cu superba imagine a unui greier enorm ce blochează uşa de la odaia destinatarului acestei scrisori. Prin gigantizare, inofensiva gâză care îşi toarce cântecul în nopţile de vară, ascunsă, uneori, prin crăpăturile pereţilor sau prin ungherele caselor, se asimilează simbolurilor de factură thanatică. O asemenea translaţie semantică de la statutul benign al greierului la unul negativ este, pe cât de surprinzătoare, pe atât de tulburătoare:

,,De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre

cenuşa dintre noi a dat în floare

îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi

sunt străbătut de-o rană călătoare(....)

 

sălbatic ninge-n casa în care te aştept

s-antunecat şi vinul strigându-te duios

mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta

lângă un foc cu flăcările-n jos

 

şi umbra mea e leoarcă de sudoare

spre palida ta casă alerg pe-un drum pribeag

aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru

o namilă de greier s-a aşezat în prag’’.

(,,Scrisoare către Dimitrie Stelaru’’).


În poemul ,,Tot mai strig şi strig şi strig’’(,,de când stau să te aştept/mi-a crescut iarbă pe piept/(...)/de când nu te-am mai văzut/ mi-s privirile de lut”) sau în cel intitulat ,,Prin lumină de mireasă”, un poem tot de extracţie folclorică, se simte lecţia bine însușită a lui Ştefan Bănulescu:

,,Mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

 

când eram când nu eram/.../

am ajuns n-aș fi ajuns

patul podidit de plâns

 

şi tu îngropartă-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am dormit

urla-n ceruri un cuţit’’ (s.n.).

 

Acest text ilustreză ştiinţa lui Rodian Drăgoi în ceea ce priveşte obţinerea unor efecte speciale prin dirijarea relaţiei dintre muzicalitatea formală a textului şi aşa-numita muzică a sensurilor. Iată-l şi pe Zaharia Stancu, în varianta lui Rodian Drăgoi, cu mențiunea că elementele ,,străine” din textele lui Rodian Drăgoi au, în principiu, efectul unor ingrediente menite să invioreze discursul și să-l lege de modelele afine, în matca modernului procedeu: cel intertextualist. Pe de altă parte, ele ilustrează excepționala vocație a sintezei de care dispune acest poet: ,,Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat/semn că iarna de-afară demult a-ncetat//versurile mele trec pe ape ca nişte bărci/îmi mai aprind o ţigară şi aştept să te-ntorci//cuvintele tale mă găsesc adormit pe urzici/te holbezi la suferinţa mea şi nu ştii ce să zici” (,,Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat’’).

O altă poezie foarte frumoasă, construită cu o subtilă abilitate pe moderna temă a dublului, este cea intitulată ,,Plecasem singur noaptea era rece”:

 

,,Plecasem singur noaptea era rece

în urmă se-auzea un plâns ciudat

să fug voiam dar nu aveam putere

că prea eram de spaimă colindat

 

o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om

pecat şi el să-și caute norocul

mi-a dat o vorbă bună eu am am făcut la fel

era prea frig şi-atunci am făcut focul

 

ne încălzeam tristeţea, picioarele noroiul

pe care îl duceam tăcuţi în noi

fără să ştim că el ne este frate

şi presimţeam venirea altor ploi

 

străinul a-nceput apoi să-mi spună

care-i e neamul şi de unde vine

târziu de tot când nu l-am mai văzut

am înţeles că el se strecurase-n mine.”

 

În poezia ,,Scriu aceste rânduri într-un tren’’, tema călătoriei absurde, lipsită de ţel, într-un vehicul al modernităţii – trenul – este susţinută de revolta împotriva răului din lume ce şi-a întins braţul de caracatiţă şi înspre mama bolnavă şi tristă a subiectului liric . Sub presiunea stării de neputinţă, dar şi de revoltă şi disperare, personajul liric trece de la paradoxala ipostază a vinovatului fără vină la aceea a unui Ahasverus modern:


,,Scriu aceste rânduri într-un tren

lângă mine stă mama bolnavă şi tristă

 

câmpia se întinde ca o blană de ren

aş şterge rugina de pe cer şi nu am o batistă

 

trenul aleargă nicăieri nu opreşte

oare câte veacuri trecut-au de când am plecat?

 

Pasărea în aer putrezeşte

ploaia cade întruna ca un păcat

 

mereu mi se spune să am totuşi răbdare

drumul se zvârcoleşte în mine şi plânge

mi-aş dori să merg singur pe o cărare

şi trenul aleargă nicăieri nu ajunge’’.

 

 

Poemele din care cităm mai jos sunt antologice, sunt poeme care ,,s-au rotunjit” în cheia lirismului fără vârstă, dovedind, prin frumusețea lor, profunzime lirică și seriozitate auctorială : ,,M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng/Pe cămașă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge/cu ochii deschiși dormea poemul în mine /luna e-o rană și clipa aceasta mă strânge//vântul se sparge în țăndări de geam/drumul spre tine trece mereu printr-un nor/mama își împachetează plânsul într-un ziar/în rafturi cărțile respiră liniștitor” (,,Mama își împachetează plânsul într-un ziar”);

,,de-abia începusem să curg ca un râu/și am fost acuzat că am rupt o floare//și în numele miresmelor am fost condamnat/să car toată viața o grădină-n spinare/ (,,Pe o pasăre scriu aceste cuvinte”);

..lacrimile mamei au venit să mă vadă/Bunul meu prieten a plecat pe nori de zăpadă//Cântecul cocoșilor încerarcă să împrăștie ceața/Se anunță că mâine dimineață nu va veni dimineața.” (,,Ograda cu lacrimi”);

,, Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci/părul tău ca o lungă înserare a trecut//cuvintele mele mă caută prin ceață/despre mine îți pot scrie că încă nu m-am născut//casele dorm rezemate de greieri/luna mătură frunzele căzute-n ogradă//somnul tău e închiriat de fluturi/sub pământ tatăl meu a uitat să se radă” (,,Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci);

,,Paznicii miresmelor au capetele retezate de stele/vântul îmi risipește cuvintele prin încăpere//

un copil orfan își înalță durerea ca pe un zmeu/lumina tot mai multă lumină îmi cere//încă o haită de griji se îndreaptă spre mine/pe unde au trecut vânătorii iarba crește cu teamă//pe sub ușă singurătatea încearcă să își vâre gheara/dacă ai să pleci casa se va ține după tine ca o scamă” ,,Paznicii miresmelor au capetele retezate de stele”);

,,Ninge peste un trup în care nu e nimeni/Pe drum trece o bătrână urmărită de riduri//Părul tău încă verde adie prin arbori/Un copil desenează o viață uriașă pe ziduri” ((,,Ninge peste un trup în care nu e nimeni”);

,,Sunt de câteva zile acasă/aici vara e pe sfârșite și strugurii copți//ca să fii lângă mine tu cobori dintr-o poză/și-mi mângâi cu durere încă una din nopți//ești atât de departe că nu pot să te strig/și atât de aproape că mi-e frică de tine//stau cu fața spre cer și în răni îmi e frig/iarba crește-n cimitir și sub ea este bine//mama vine să-mi aducă lumină/prin cer tata umblă-n picioarele goale//ploaia știe că nu am nici o vină/și amurgul are pletele tale//sunt atât de străin și atât de cuminte/oasele-mi fug sub un câmp de mohor//aș veni către tine dar tăcerea mă minte/și sub ploaia aceasta greșelile dor//o să plec cât nu-i bruma aproape/și cât mama nu-i moartă și tata e viu//lumânări aprinse ies acum din apă/mă părăsește și mâna cu care îți scriu” (,,Iarba crește-n cimitir și sub ea este bine”);

,,Toată noaptea m-am căznit să ajung/Să stau de vorbă cu umărul stâng//și cu zăpada căzută pe el/de pe buzele tale și din inel//acum așez fotografia unui soare pe cer/dar cuvintele crapă mai departe de ger//sunt bun prieten cu mesteacănul de peste drum/când mă -ntreabă de tine secundele mi se umplu de fum//nu știu nimic despre tine nu știu ce să-i spun/de când ai fugit în lume cu un alun//pe vremea când te iubeai c-un arțar/fotografia ta apărea foarte des în ziar//și doamne cât te mai invidia/ salcia aceea pletoasă/pe care o primisem cu chirie în casă//acum toate s-au dus au plecat/

pe unde-ai trecut tu miroase îngrozitor păcat (,,Acum așez fotografia unui soare pe cer”);

Aceste ,,exemple” sunt suficiente pentru a demonstra faptul că ,,anacronicul” Rodian Drăgoi nu este atât de inocent precum pare la o citire superficială, de vreme ce, în linia modernității echilibrate, sunt valorificate, în poezia sa, felurite stări din categoria celor negative. În acest sens, Alexandru Condeescu avea dreptate când semnala, în 1984, faptul că poezia lui Rodian Drăgoi este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii, iar lexicul se desfăşoară în direcţia negaţiei: ,,Poezia sa, chiar şi cea de dragoste, este dominată de figuri ale absenţei şi singurătăţii: frigul toamnei şi al iernii, zăpada îngheţată şi tăcuta ninsoare, lacrimile mamei, plânsetul pământului, imagini ale nerodirii şi oboselii, un lexic al negaţiei traducând sentimentul difuz al înstrăinării.”

Cât de vetust este acest poem, într-adevăr, extraordinar, un poem a cărui frumusețe constă în simplitatea (limpezimea) rostirii, în prospeţimea şi modernitatea imaginilor - câteva dintre ele halucinante – obţinute dintr-o materie lexicală tradițională ?:

 

,,Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă

cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut

 

tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr

eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut

 

deodată vântul începe să clatine drumurile

în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică

 

secundele intră zgribulite în casă

iubito fă te rog singurătatea mai mică

 

luna răsare tot mai des dintre câini

păstorul e păscut de propria sa turmă

 

mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele

mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă”

(,,Deodată vântul începe să clatine drumurile’’);

 

În mai multe texte din volumul Poeme de trecere (Editura Deliana, 2006), Rodian Drăgoi se desparte de universul campestru, de imaginarul ,,tradiţional’’, scriind despre o altă lume, aceea a oraşului unde <<,,sublimul creaţiei e sufocat de răul biografic. Golul cotidian se dilată ca pegra peste pagini; la agresiunea lui, textul tot mai retractil, e redus la câteva versuri desangvinizate, tăiate naiv ,,din topor’’>> ( Marian Drăghici, ,,Liricul de câmpie’’, prefaţă la antologia Lumină de mireasă). Alegem poezia ,,Duminică în Berceni’’, o poezie reprezentativă atât sub aspectul noului stil, prin care autorul ei face dovada că ştie să se exprime şi în spiritul ironic al optzeciştilor citadini, cât şi în privinţa temei însingurării care dobândeşte, acum, o concreteţe categorică şi o violenţă în linia expresionismului protestatar: ,,Aici la mine în cartierul Berceni/e duminică//plouă şi sunt singur precum un pantof/abandonat în mocirlă //vecinul meu de la etajul opt/e tot singur//până acum s-a spânzurat/de trei ori dar nu a murit/ nici o dată’’.

Poemele de rezistenţă ale lui Rodian Drăgoi, acele poeme despre realitatea din jurul inimii sale, se împlinesc în regimul modernităţii asumate așa cum, precaut, o înțelege el, și al evlaviei faţă de ideea de poezie independentă față de permanentele fluctuații ale concepției despre statutul discursului liric. Fără îndoială, raportul său cu tradiţionalismul - cel rafinat în alambicurile autohtone ale expresionismului ,,rural’’ din perioada postbelică – este unul înnoitor, sub multiple aspecte, încât a-l invinui de învârtire în cercul unei poetici vetuste ar fi, desigur, o eroare.