Iubire călătoare

Rătăcind pe drumuri sacre, spre sublima pocăință,
Izbăvitu-m-am de patimi, să-nțelegi a mea credință.
Devotată pururi ție, mi-ai fost mire, mi-ai fos fost zeu,
Ți-am fost sclavă sau mireasă, și regină și trofeu.

Colindai absurd pe mare, mă-nchideai prin temple reci,
Mă-nșelai cu nepăsare, dar nu te-ndurai să pleci.
Judecați de-am fost vreodată, culpa de ne-a fost comună,
Dar n-ai vrut să bei otrava, am sorbit-o împreună.

Am bătătorit cărări din tărâmul legendar
Să te regăsesc întreg, să te-aduc la mine iar.
Credincioasă-nendoielnic, cu suspin te-am așteptat,
Mă-nchinam icoanei tale, chiar și-n chingi de m-ai legat.

M-ai sculptat din lut sau fildeș să devin cum ți-ai dorit,
Din ardoarea pentru tine, m-am uscat și-am înflorit...
Ană-am fost, pe veci zidită, Penelopă așteptând,
Lacrimi adunând în pânză, dor în inimă purtând.

Vreau, ca Evă, Julietă, inocentă Galatee
Să renasc din a ta coastă și să redevin femeie,
Să-nțelegi a mea iubire, scrisă-n versuri curgătoare
Și transmisă printre rânduri de povești nepieritoare.



Gând rătăcitor

Rătăcitor în sfera amurgului frenetic,
Prin nopțile sihastre, mă tulbură un gând
Ce-și strigă doleanța, călătorind bezmetic,
Găsindu-mă adesea în hohote plângând.

E visul ce mă cheamă spre bolta înstelată?
E dorul ce mă-ndeamnă spre aștri a zbura
Blamând cu deznădejde dorința vinovată,
Păcatul slăbiciunii mâhnit a îndura?

Ce taină-mi poruncește a-mi accepta destinul,
Ce cuget îmi șoptește că pot, prin galaxii,
Să fiu și păcătosul, să fiu și peregrinul
Ce stinge necredința reaprinzând făclii?

S-alung ciudate doruri, strigându-mi neputința?
Spre ceruri preaînalte, modest să mă îndrept?
Recunoscându-mi culpa, să îmi accept sentința,
Sau palida  fantasmă tranșant să o gonesc?

Nu știu de vreodată voi mai afla răspunsul,
Dileme-nșelătoare perfid m-au năpădit...
Îmi limpezesc privirea, înăbușindu-mi plânsul
Și-ascund în apatie și gândul rătăcit.

Renaștere

Aș vrea acum să reușesc din rămășițe să m-adun,
Din stihuri să îmi fac palat și numai lor să mă supun.
Cu patos vreau a învăța iubirea să o răspândesc,
Mâhniții nori să îi alung, spre Soare numai să zâmbesc.

Mă rog fierbinte, inocent adânc durerea să-mi îngrop,
Înțelegând ce simt, ce sper, să dobândesc al meu noroc...
Amurgul care va veni să nu mai vadă ochi plângând
Ci doar un suflet luptător, în chin durerea ucigând.

Lovită, mă voi ridica, renaște-voi din ce am fost,
Cu lacrimi de m-am botezat, găsi-voi astăzi al lor rost.
Nu voi mai contempla pierdut, cerșind ilogic izbăviri,
Voi renunța cu un surâs la dureroase amintiri.

Cuminte iar voi învăța s-ascult de ploi, de flori și vânt,
Ca, auzind ce îmi șoptesc, pur să pricep al lor cuvânt.
Și, vindecată de trecut, senin spre mâine voi privi
Căci doar așa voi mai putea pe mine a mă regăsi.

Amanetată

Crezi că-ți sunt suflet-pereche sau o trecătoare muză?
Cu tine mă-ntrec în rime, iar duelul ne amuză...
Printre ale mele stihuri, știu, acum te regăsești.
Dar, ai grijă, că, din joacă, ai  putea  să mă iubești!

Te visezi al lumii rege și-mi propui să-ți fiu regină,
Mie, umbră trecătoare, o nălucă, o străină
Ce îți tulbură gândirea  pe tărâmul fanteziei,
Răstingnindu-te cu farmec pe altarul poeziei.

Pe un drum al nemuririi, vrei cu tine să pornesc,
Într-o sumbră nepăsare, alungând tot ce iubesc...
Mă  flatează a ta dorință, sunt puternic fermecată,
Aș porni-o, dar, știi bine, sunt pe veci... amanetată!

Lasă-mi!

Dacă acum, din viața mea,
Dorești să pleci altundeva
Tu nu uita: să lași ceva
Când vei pleca, în urma ta.

O floare lasă-mi de vei vrea!
Să știi, n-ascult cuvinte reci,
Lecturi de prin biblioteci,
Un rând să-mi scrii, de vei putea.

De ai să pleci, lasă-mi un gând,
Un semn să știu că m-ai iubit
Mai dă-mi, de vei pleca subit,
Lăsând  goi ai mei ochi plângând.

Din calea mea, de vei pleca,
Poți lua cu tine tot ce vrei,
Doar amintirea să n-o iei,
Lasă-mi iubirea-n urma ta!


Unui Zburător

Călătorind prin nopți cu Lună plină,
La mine-n brațe-ai vrea să poposești,
Din întuneric să îmi faci lumină,
Purtându-mă prin sfere îngerești.


Sărutul tău dorești să-l simt pe buze,
Râzând să te îmbeți de-al meu parfum,
Râvnești să-mi tulburi visele confuze
Oprindu-te la mine-n al tău drum.

Ești înger, demon, rătăcit în noapte
Ce te tretezi cu-a muzelor perfuzii
Și m-amăgești, prin derutate șoapte,
Că ai să-mi vinzi, la kilogram, iluzii?

Dorindu-mă prin tainice abisuri,
Vrei să plutim pe norii blânzi, sihaștri...
Promiți, zâmbind, eterne paradisuri
Privind suav în ochii mei albaștri.

Nălucă-n noapte, caldă reverie,
Tu, mit sublim al zborului ceresc,
Dulce fantasmă, oarbă nebunie,
Trezindu-mă, nu te mai regăsesc!


Dezrobire

Azi vreau să vă spun o-ntâmplare
Cu-o doamnă, trăită-n palat,
Legată în chingi de visare
De un ireal împărat.

Cu lanț de uitare zidită,
Ferită de tainici priviri,
Femeia privea răvășită
Spre curtea cu roz trandafiri.

Un rege, desprins dintre dânșii,
Trufaș,  „Te iubesc!” îi spunea
Privind îndrăzneț ochii-i, plânșii...
Femeia, naivă-l credea...


Visa lui să-i fie regină,
La baluri s-o poarte mereu,
Nu doar între ziduri s-o țină,
Ea sclavă, el, floare și zeu.

Prin beznă, puternic suspină,
Pătrunsă de lacrimi și dor
Simțind o privire străină...
Era  fermecat... Zburător!


Timid, el o roagă în noapte
Să  lase grădina cu spini.
Iubirea o cântă prin șoapte
Privind-o în ochi-i senini.

Ea știe, și simte, și vede:
E înger, din ceruri trimis.
În dragostea lui  se încrede...
Nu e o fantasmă din vis!

Cu  farmecul său o dezleagă,
O scapă din zalele reci
Și-i cere pe El să-l aleagă,
Să-i  fie mireasă în veci!

Zâmbește, e iar fericită,
Sfioasă, îi murmură: „Da!”
Iubește  și este iubită,
Alege cu El a zbura.

Plecând,  spre pustiul castel,
Privește minute în șir,
Lăsând doar atât: un inel
Și-un mugur de roz trandafir.

Cântăm, bucuroși, la refren

Ne doare prostia, ne-atinge uitarea,
Perfidul domnește pe tronu-i peren
Ținându-și cu patos nedemn cuvântarea,
Dar noi cântăm, bucuroși, la refren.
Ne spunem oful prin haotice versuri,
Sau fericirea în vesel catren,
Vrând să-i dăm slovei noi înțelesuri
Și iar cântăm, bucuroși, la refren.

Ne-ncearcă soarta cu sumbre păcate,
Virtutea, naivă, mai pierde teren...
Cerându-ne dreptul la castitate,
Cântăm, din nou, bucuroși, la refren.

Ne rătăcim prin obscure vagoane,
Destine difuze, pierdute prin... tren,
Pentru ce să mai facem inutile fasoane?
Mai bine cântăm, bucuroși, la refren.

De ce echivoc să ne plângem ursita?
Când Dirijorul ne dictează: Antren,
Rostim în cor, melancolic, suita
Dar la urmă cântăm, bucuroși, la refren!


Aș vrea să cred

Aș vrea să cred că nu au fost minciună
Cuvintele ce ni le-am spus galanți
În zile petrecute împreună
Ca doi prieteni, indeciși amanți.

Aș vrea să cred că n-au fost amăgire
Acele vorbe, zise la-ntâmplare,
Șoptite la o primă întâlnire
Prin jurăminte sacre, dar neclare.

Aș vrea să cred că nu a fost himeră
Iubirea unei nopți de catifea
Ce mi-o jurai, în noaptea efemeră,
Privind în ochii mei de peruzea.

Aș vrea să cred că nu a fost fantasmă,
Iluzie pierdută într-un vis,
Când, îmbătat de-a dragostei mireasmă,
Credință infinită mi-ai promis.

Aș vrea să cred că n-a fost fantezie,
Că tot ce-ai spus a fost adevărat,
Dar mă întreb, cu tristă ironie,
Mai pot să cred, știind că ai plecat?