La 11-12 zile după Rusalii – Pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor – din acest minunat an 2018, în a patra zi de la Duminica Tuturor Sfinților și lăsatului secului pentru Postul Sf. Ap. Petru și Pavel, dar și în a treia după Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel (Sciția Minor/ Dobrogea) -, celebrul Muzeu de Artă din Craiova ne invită, joi, 7 iunie a.c., ora 16, la un eveniment editorial cu totul aparte.
     Este vorba de lansarea unei cărți șocante din multe puncte de vedere:
**1. ținută monumentală (formatul tradițional al Bibliei: B5, aproape 700 de pagini),
**2. coperta cartonată;
**3. portretul meditativ, expresiv și frapant al autorului, în reverendă, imprimat la dimensiunea întregii coperte);
**4. numele Mihalache Tudorică, adică al autorului, cules cu smerenie, parcă (literă mică, doar corp 22);
 **5. titlul volumului, parcă abia șoptit, un soi de întrebare-afirmație: SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC  sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS.


     Pe coperta interioară: două mențiuni importante: Psalmi și Antologie, plus sigla Editurii MJM Craiova și anul apariției, 2018. Îngrijirea ediției a fost asigurată de doamnele Mihaela Pătru și prof. univ. dr. Cerasela Pârvu. Autorul coperții, al machetării și prezentării grafice este Mihai Băileșteanu, fiul regretatului scriitor Jean Băileșteanu, trecut șocant și suspect de repede la cele veșnice, în această primăvară, la circa 33 de ore de la alegerea sa ca președinte al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, fondatorul și proprietarul Editurii MJM.
    Dangăt de clopot mitropolitan, abia întrezărit prin faldurile sonore din vuietul vremii și al vremurilor -, închinarea acestui corpolent și ispititor volum de versuri are accente cernite de durere, dar și inserții de lumină irefragabilă. Iată cum sună: „Dedic această carte soției și coroanei mele regale, preoteasa Elisabeta. Să știi, Tu, însă, că dacă nu ar fi copiii noștri când stau stingher -, pe lespedea spălată cu ochii, aș fi singur de tot. Din clipa când TU, povestea mea cea mai frumoasă, te-ai așternut la pământ -, eu am încetat, pentru totdeauna, a mai fi rege.”.
    Intitulată Poezia de inspirație religioasă, prefața - semnată de regretatul prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, fondatorul Școlii doctorale Al. Piru de la Universitatea din Craiova, director al Revistei europene cu profil enciclopedic LAMURA (serie nouă, pe care o realizăm, în Bănie, din 2001) – constituie un veritabil capitol de istorie literară, în care hermeneutul craiovean lămurește, pe de o parte, distincția dintre poezia mistică și aceea religioasă, iar, pe de altă parte, caligrafiază cel mai complex și complet portret al poetului Mihalache Tudorică.
            Exegeza lui Ovidiu Ghidirmic este cât se poate de percutantă, debutând cu secvențe limpezi, ușor de memorat, demne de un adevărat curs universitar: „Nu trebuie să ne surprindă faptul că literatura de inspirație religioasă a revenit în actualitate. După aproape o jumătate de veac de ateism dirijat, programatic, ideologizat, o întoarcere la marea problematică religioasă mi se pare cum nu se poate mai firească și mai necesară. Biblia – Vechiul și Noul Testament – a constituit, întotdeauna, un nesecat izvor de inspirație pentru literatură. (…) Când literatura de inspirație religioasă, de valorificare a miturilor, motivelor, simbolurilor și semnificațiilor biblice vine din partea unor teologi și slujitori ai Bisericii, fenomenul mi se pare cu atât mai firesc și mai normal.”.
       Autorul eseului/ cuvânt înainte, cu care se deschide volumul SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC  sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS precizează, apoi, că, în urmă cu (mai bine de) două decenii, l-a îndrumat pe Părintele Mihalache să valorifice specia psalmilor biblici, criticul și istoricul literar craiovean fiind convins, atunci și acum, că poezia modernă a pierdut mult din vigoarea primordială a psalmilor biblici, specie care nu și-a epuizat niciodată resursele.
Ovidiu Ghidirmic precizează, imediat, că i l-a oferit ca model Părintelui Mihalache pe Tudor Arghezi, „poate singurul mare poet modern care a reușit să ne restituie vigoarea primordială a psalmilor biblici”.
    Se cuvine să deschidem o suită de cercuri, din ce în ce mai ample, și să precizăm – așa cum am făcut-o nu demult, pornind de la poemele de inspirație biblică ale lui Nicolae Dragoș (într-un studiu publicat de revista FLACĂRA lui Adrian Păunescu, într-un serial de 13 episoade de câte o pagină format tabloid) că - aidoma poetului născut la Glogova (Gorj): Dragoș -, Părintele Mihalache este unul dintre cei  mai valoroși autori de psalmi din literatura română de la cumpăna secolelor XX-XXI, plasându-se – împreună cu Ștefan Augustin Doinaș, Paul Aretzu, Dorel Vișan, Marta Petreu și Aura Christi  - în imediata vecinătate a precursorilor Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Aron Cotruș („psalmistul neamului”), dar înaintea „iconarilor de psalmi” Vasile Militaru, Traian Dorz, Eugen Dorcescu, Șerban Foarță (autoarea tezei de doctorat, susținute în 2011 la Universitatea din Oradea: Anca Tomoioagă înscriindu-i, pe aceștia din urmă, în categoria scriitorilor care au realizat „versificarea poetică a psalmilor”).
Greu - și la propriu, și la figurat – precum Sfintele Scripturi, volumul: SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC  sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS însumează, într-un monolit, pe cât de rezistent (bazalt în uraganele timpului), solid, bine articulat, pe atât de suplu, expresiv, impregnat de halourile magice ale harului divin și vibrațiilor de virtuozitate sacră, toate cele opt volume anterioare ale Părintelui Mihalache Tudorică.
Pentru re-împrospătarea memoriei cititorilor săi, le reamintim, în ordinea aparițiilor: Melancolia Îngerului (1995), Catedrala lacrimilor (1996), Moartea îngerului (1997), Ultimul orb (2000), Poeme blestemate (2002), Întoarcerea numelui (2003), Ochiul din ape (2009), Ultimii psalmi (2016). Revenind la studiul introductiv al lui Ovidiu Ghidirmic, remarcăm, împreună cu luminosul hermeneut că: „În mai puțin de un deceniu, Părintele Mihalache Tudorică s-a afirmat ca unul dintre cei mai înzestrați poeți ai generației sale, aflată astăzi la vârsta deplinei maturități creatoare. Despre poezia sa s-au pronunțat mai mulți scriitori consacrați și critici renumiți, găsind în opera poetică a Părintelui Mihalache Tudorică multe poeme antologice.”.
Analizând unul dintre motivele cele mai frecvente ale poeziei Părintelui Mihalache Tudorică, acela al îngerului, autorul studiului introductiv subliniază că acesta este de sorginte biblică, precum în poezia tradiționalistă de la revista Gândirea, dar și de proveniență prerafaelită, ca la Nichita Stănescu.
Este evident că Psalmii lui David, Cartea lui Iov, Plângerile prorocului Ieremia reprezintă modele și surse de inspirație.  Judecata de valoare – privind lirica lui Mihalache Tudorică - survine, într-un atare context, cât se poate de firesc: „Este o poezie metafizică, densă, de cunoaștere, de o tensiune și intensitate maxime, de o cutremurătoare viziune asupra existenței, la care se adaugă originalitatea limbajului. Lexicul este aspru, dur, bolovănos, cuvintele sunt de o rară concretețe materială, zgârie sau scrijelesc. Tradiția argheziană este bine asimilată.”.
În ceea ce ne privește, reiterăm aprecierile pe care le-am făcut în micro-eseul În genunchi, cu fața spre Dumnezeu, din decembrie 2003, cu prilejul lansării volumului Întoarcerea numelui: „Croit după chipul și asemănarea Prea Bunului Dumnezeu, poetul-preot (sau preotul poet) se face a uita uneori că toate caznele de pe Pământ ne-au fost, ne sunt dăruite pentru ca, în viitoarea viață, de dincolo de vămile văzduhului, să avem mai puțin de pătimit și să putem a ne naște întru Lumină. Se face a uita tocmai pentru a-și îngădui îndoiala și zbuciumul, durerea și disperarea, strigătul deznădăjduit dus până la limita maximă a urletului existențialist.”.
După alte câteva nuanțări și considerente critice, notam: „Deloc mistică, însă profund ancorată în universul motivelor/ temelor biblice, mitice și legendare (fără de care nu prea există literatură și artă valoroasă), această poezie ni-l relevă pe Mihalache Tudorică în postura de Homo sapiens – prima și cea mai însemnată probă de înțelepciune fiind frica de Dumnezeu, nicidecum spaima de moarte. Acesta-i chipul dintâi, grav, cugetător, chipul profund omenesc și creștinesc, așadar, dumnezeiesc al lui Mihalache Tudorică.”.
    Resimțim nevoia de a face un nou recurs la analiza aprofundată a lui Ovidiu Ghidirmic – după suita considerentelor noastre personale, de mai sus -, care punctează decisiv spre finalul exegezei sale exemplare: „Părintele Mihalache Tudorică profesează o soteriologie a Credinței, o doctrină a salvării prin credință. Ceea ce realizează, în mod exemplar, în poezia sa este o viziune cutremurătoare argheziană asupra existenței, cum observăm în poemul Arătarea care este unul dintre cele mai frumoase și mai izbutite, din câte s-au scris în limba română, o capodoperă a literaturii noastre contemporane.”. (s.n.)
După un citat copios din poemul Arătarea, Ovidiu Ghidirmic conchide irevocabil: „N-am mai citit asemenea versuri de la poetul Cuvintelor potrivite și al Psalmilor încoace.”.
În aval de o sentință critică atât de categorică, este greu de a mai adăuga altceva. Ne încumetăm, totuși, să afirmăm răspicat: în anul de grație 2018, prin antologia de psalmi SĂ VĂ PLÂNG UN CÂNTEC  sau SĂ VĂ CÂNT UN PLÂNS, Mihalache Tudorică probează, cu o forță lirică, expresivitate și ingeniozitate irefutabile, că se înscrie viguros într-un virtual Top 5 al celor mai valoroși poeți olteni în viață, umăr la umăr cu Nicolae Dragoș, Nicolae Dan Fruntelată, Paul Aretzu, Gabriel Chifu.
Născut la 1 iunie 1951, la un salt de șotron față de Craiova, în satul Bâlta, megieș cu Filiașul -, Mihalache Tudorică a zărit lumina acestei lumi telurice sub același crug ceresc, sub aceeași curgere de stele, candele/ lampioane ale lui Dumnezeu, cu Tudor Arghezi (21 mai 1880), A.S, Pușkin (6 iunie 1799) și Federico Garcia Lorca (5 iunie 1898).
  El își onorează, cu asupra de măsură, darul de schimnic al Cuvântului întrupat în psalmi și harul de izbăvitor prin vibrații metafizice originale, dar și har primite de la Dumnezeu.
Furtună creștină, la răspântii de taine, de veac, troiță căzută pe gânduri și piron însângerându-și angoasele, prin străpungerea fluierelor de foc din palmele țintuite pe Cruce – Părintele Mihalache este un slujitor al Duhului Sfânt în dublă ipostază: ca preot - în altar și în fața acestuia, ca poet, sacerdot al metaforei cernite de năruiri ori străluminată de fulgerătoare înălțări – în fața oceanului de întrebări, frământări și neliniști din sufletul său și de pe serenisima coală de hârtie, de un alb strălucitor, tot mai strălucitor, pe care își scrie, cu sânge aburos, de miel proaspăt dăruit, cuvintele, versurile, poemele, psalmii.
În acest târziu de lume, din zorii răscolitori ai mileniului al treilea, Mihalache Tudorică există, creează, este mai viu ca oricând, plin de energie pozitivă, iubire spirituală, iertare și armonie.
Dumnezeu să-l ocrotească, totdeauna!