„Un scriitor care nu are curajul să trateze cazuri şi probleme banale este un scriitor minor” (Petre Pandrea)

În localul domnului Gigel Alexandru Biboiu, cunoscut cetăţenilor micului târg de provincie drept Bicuţă, se aflau, ca de obicei, câteva personaje, care, cu timpul, reuşiseră să lustruiască scaunele de lemn, modelul de acum treizeci de ani al fabricii de mobilă „Înfrăţirea”, din localitate.

Cârciuma, un chioşc din tablă vopsită în maro, ieşea în evidenţă prin accesoriile de care patronul era foarte mândru: un peretar cu „Răpirea din serai”, un ceas de perete care n-a funcţionat decât o singură zi şi care rămăsese blocat la orele 14:35, drept pentru care mulţi clienţi pierduseră autobuzul sau întârziaseră acasă, precum şi un „candelabru” cu ciucurei din plastic vopsit în mai multe culori. În spatele barului se aflau rafturi cu sticle prăfuite al căror conţinut putea fi subiect de studiu. Cârciuma se numea „Fără grijă” şi aici se putea servi orice sortiment de băutură pe care clienţii o puteau aduce, cu condiţia să plătească sporul de restaurant şi serviciile, plus bacşişul. Se putea plăti şi pe caiet, la chenzină, aspect deloc de neglijat în condiţiile de criză prin care trece ţara.

Dintre clienţii prezenţi în local îi remarcăm doar pe cei mai fideli şi-i vom numi după numele mic sau poreclă.

Profesorul – un individ care chiar este profesor la o şcoală generală, aproape de vârsta pensionării, constituţie atletică şi păr grizonat. Îi place să dea sfaturi şi îi place şi coniacul. Bere bea doar vara, dar preferă vinul alb, rece. Plăteşte când are bani, de regulă la salariu, după caiet.

Săndel – inginer de profesie, patruzeci de ani, mic de statură, chelie şi mustaţă. Pensionat pe caz de boală, în prezent administrator cu jumătate de normă la un liceu. Consumator de vin, de preferinţă produs din via lui, de la ţară. Acceptă şi băuturi fine dar, de regulă, nu-şi permite. Plăteşte tot pe caiet, ca toată lumea, dealtfel.

Dan a lu’ Naşu -   după cum spune şi porecla, şef de tren la CFR. Între două vârste, blond, cu început de chelie şi burtă. Băutor de bere şi votcă. Uneori, combinate.

Poetul – numele adevărat nu interesează pe nimeni. Înalt şi slab, redactor la o publicaţie locală şi profesor cu jumătate de normă. Bea cel puţin patru cafele zilnic, însoţite de coniac Mioriţa „minoră” (adică de 12 ani vechime). Varianta „majoră” are 18 ani şi, normal, e mai scumpă. Plăteşte tot pe caiet.

Mişu Electricianu’ – de profesie lăcătuş, bun la toate, ca un român adevărat. I se spune electricianu’ de când s-a electrocutat şi a stat în comă două zile. De atunci bea orice „de la gaz în sus”, cum îi place să se laude. Plăteşte cu banii jos, nu suportă să fie dator. Cu toate astea, figurează şi el pe caiet.

Micăle – fata de la bar. I se spune aşa de la apelativele „Micăle” şi „Ticăle” cu care îşi numea părinţii. Absolventă de management, facultate particulară, filială locală. E angajată pe pile, fiind un fel de nepoată prin alianţă.

Micăle este cinefilă. Mai mult decât atât, după ce vizionează un film, intră in pielea personajului, mai precis în pielea personajului care a impresionat-o şi nu iese din ea până la următorul film, perioadă care, de obicei, durează câteva zile. Acum, de exemplu, se un personaj feminin dintr-un film de Woody Allen, drept pentru care a şi spart câteva pahare şi are o stare oarecum melancolică.   

Şi nu în ultimul rând, Bicuţă, negustor din tată în fiu, brunet (poate prea brunet), scund, gras şi foarte sentimental. Adică, plânge de grija clienţilor care uită, sau amână să plătească consumaţia. Caietul, însă, este martorul tăcut al nenumăratelor momente de glorie sau decădere ale consumatorului perseverent. În el poţi citi, printre rânduri, adevărate poveşti de viaţă, un adevărat jurnal al vieţii provinciale cu mici satisfacţii şi drame înnecate în alcool, cu momente de fericire şi de cumpănă, aşa cum apar ele în viaţa fiecărui individ, fie că îşi trăieşte viaţa în Bangkok, Oslo, Aix-en-Provence sau aici, în orăşelul prăfuit din Câmpia Burnasului. Dacă şi-ar propune să-şi scrie memoriile, Bicuţă ar avea la îndemână suficient material scris cu creionul chimic sau, în ultima perioadă, cu pixul, creioanele chimice nu se mai fabrică.

Aici, la cârciuma „Fără grijă”, se consumau pe lângă celebrele combinaţii alcoolice „Adio mamă” şi „6 din 9” şi adevărate discuţii legate de diversitatea vieţii cotidiene, de la politică până la viaţa culturală, de la clima globală la natura umană, adică cel mai larg spectru posibil. Bicuţă alesese numele cârciumii inspirat fiind de numele unui bar „No problem”, deschis de un ţigan din oraş pentru conaţionalii lui, a căror prezenţă în localurile mai răsărite din târg nu era văzută cu ochi buni nici de patroni, nici de clienţi. În barul „No problem” se puteau asculta manele cu difuzoarele date la maxim şi nu se elibera bon fiscal clienţilor, e drept, toţi fiind de aceeaşi etnie. În ciuda numelui sau poate chiar din cauza lui, a fost vizitat de câteva ori de poliţia locală şi de fisc, iar în final s-a închis publicului larg, rămânând doar cu rol de sufragerie.

 

 

- Nu ştiu dacă v-am povestit până acum de păţania unui confrate scriitor, începu Poetul. E interesantă, plină de învăţăminte şi se încadrează perfect în realitatea zilelor noastre.

- Nu ne-ai spus. Cine e ăla? întrebă Săndel.

- Nu cred că-l ştii. Dar nici nu contează foarte mult. Îl cheamă Grigore Leonard şi este prozator, un scriitor talentat, dar puturos. Ca să scrii proză, trebuie să ai oase tari, perseverenţă şi talent, desigur. Trebuie să fii şi un bun observator şi, mai ales, să ai o oarecare disciplină şi spirit organizatoric.

- Şi să fii şi niţel nesimţit, completă Profesorul. În sensul că, în proză, mai spui şi adevăruri care s-ar putea să-i atingă pe cei de lângă tine. Ia scrie tu, de exemplu, de concursurile trucate pentru ocuparea posturilor în învăţământ. Sau spital... sau orice alt domeniu care-ţi vine în minte. Sau leagă-te de vreo secretară sau directoare de instituţie fără să ştii a cui amantă este. Nu ţi-ai pune administraţia locală în cap? Şi asta e valabil oriunde în ţara asta, după cum aţi văzut şi voi. Aşa... zi-i înainte cu Grigore al tău.

- Cum spuneam, Grigore era cam puturos şi nu-şi putea scrie romanul vieţii pentru că mereu se împiedica de ceva. Ba nu avea hârtie, ba îl împiedica serviciul... apropos, lucra la Direcţia de Cultură, ceva referent, parcă. Era într-o aşteptare permanentă, dar nici el nu conştientiza ce anume.

- Aşteptarea este lungă şi la fel de bine, scurtă pentru că ne consumă un timp pe care nu îl trăim sau pe care nici nu îl folosim. Thomas Mann spunea asta, citez din memorie, interveni Profesorul.

- Mann ăsta nu juca la Arsenal? întrebă Mişu electricianu’. Sau parcă la Manchester United...

- Era un scriitor, lămuri Profesorul. Un neamţ.

- Şi Grigore scrisese vreo patru cărţi, în tiraje minuscule, pe care le dăruise apropiaţilor şi care zăceau pline de praf pe rafturile din spate ale bibliotecilor. Avea totuşi câţiva prieteni de cenaclu, scriitori anonimi ca şi el, cu care însă putea schimba opinii sincere. Printre aceştia prozatorul Ică Stroescu pe care-l cunoscuse la cenaclu şi cu care îi plăcea să discute la o cafea sau un şpriţ. Stroescu nu publicase nimic, decât foiletoane în presa locală, dar se lăuda că scrie de câţiva ani un roman pe care singur îl considera ca fiind „revoluţionar” şi pe care spera să-l publice în scurt timp. Nu prea avea nici el spor la scris, mai ales că avea şi nişte probleme cu scufiţa şi din când în când se mai interna la spitalul din B. Situat la câţiva kilometri de oraş. Într-o zi, Stroescu l-a invitat pe Grigore la el acasă, sau poate Grigore s-a autoinvitat, nu pot decât să presupun, să bea nişte vin de Troianu, din ăla de-ţi sparge măseaua. Au băut ei ce au băut şi la un moment dat, Stroescu scoate manuscrisul dintr-un sertar şi îi dă lui Grigore să citească primul capitol. Citeşte el şi, probabil că i-a plăcut foarte mult, pentru că a rămas o jumate de oră pe gânduri şi de atunci relaţia lor s-a cam răcit. Asta ştiu eu, dar sunt şi alte variante.

- Probabil din invidie scriitoricească, zise Săndel. Că scriitorii ăştia sunt toţi individioşi unul pe altul, mai ales când au succes.

- Se pare că da, altfel nu se explică ce-a urmat, zise Poetul. La scurt timp, Stroescu face o criză de nervi, că ajunge din nou la ospiciu, de data asta pentru o perioadă nedefinită. La vreo două săptămâni, trece pe la el pe acasă şi Grigore, motivând că şi-a uitat ochelarii. Nevasta lui Stroescu îl lasă în camera bărbatului, să-şi caute ochelarii, dar ăsta, de fapt, căuta manuscrisul lui Stroescu. Ce şi-a zis omul: „Dacă tot nu se mai întoarce de la balamuc, nu e păcat de munca lui? Şi dacă se întoarce, oricum e dus cu pluta, nu-l va lua nimeni în seamă”.

- Adică voia să-i fure cartea, zise Bicuţă. „Plangiator”, cum ar veni.

- Mai rău, interveni Profesorul. Plagiatul este după ceva ce deja s-a publicat, ăsta era furt de-a dreptul.

- Numai că Stroescu, nebun-nebun, dar se pare că mai mult simula scrânteala, îşi luase cu el şi manuscrisul. Unii spun - şi înclin să-i cred - că el, de fapt, se tot interna la balamuc pentru că acolo găsea mediul perfect să-şi scrie cartea, mai ales că medicul şef al spitalului îi era şi cam rudă, un fel de verişor. Şi găsea acolo destule teme şi personaje care să-l inspire, aşa cum făcea poetul Tair când se ducea în cârciuma gării.

- „Pierde tren”, interveni Săndel. Ştiu asta, l-am întâlnit şi eu acolo de câteva ori, da’ nu ştiam că se inspiră de la drojdieri sau de la navetişti.

- Şi ce-a mai urmat cu Stroescu? întrebă Dan a lu’ Naşu. Şi eu îl ştiu pe tip, călătorea la Bucureşti şi niciodată nu-şi lua bilet.

- Şi asta te deranja foarte tare, bănuiesc, zise Săndel? Sau din contră?

- Aş zice că din contră. Plătea şi el ca toţi ceilalţi. Pleca cu trenul ăla de cinci dimineaţa cu care merg şi femeile din Peretu cu găleţile cu brânză, „doamnele Danone”, cum le zicem noi. Da’ io nu prea le luam bani, însă îmi lăsau fiecare o bucată de brânză, că făceam cam de-o găleată la o tură. Îmi cumpărasem o găleată special pentru asta, o ţineam în compartimentul controlorilor, că ăla era încuiat, nu riscam s-o fure careva. Mă scuzaţi, mă duc până la toaletă, ţine-ţi povestea până mă întorc.

- Zice el aşa, că nu prea lua bani, dar năravul n-are lecuire, zise Săndel. Uite, dacă vreţi facem un experiment. Când se întoarce de la veceu, mă duc eu, ne întâlnim lângă bar şi dau mâna cu el. Şi palmez în mână zece lei, să vedem ce reflex are, dacă îi ia sau nu.

Zis şi făcut. Săndel palmă o hârtie de zece lei şi, când Dan a lu’ Naşu îşi făcu apariţia în uşa toaletei, porni şi el în direcţia lui. La mijlocul cârciumii se întâlniră şi Săndel întinse mâna spre el şi îi strecură în palmă bancnota, urându-i „Să-ţi fie de bine!”. Dan a lu’ Naşu îi  răspunse „Până unde”? Apoi, în râsetele asistenţei o drese: „Hai că m-am prins, nu mai râdeţi degeaba. Şi uite, cu banii ăştia fac cinste”. Bicuţă, două beri, una la Săndel şi una la mine! Hai cu povestea aia, că devine interesantă.

- Singura posibilitate să intre în posesia manuscrisului era să ajungă la spital, aşa că Grigore îl vizită în vreo trei rânduri, dar fără succes. Ori era pacientul în criză, ori spitalul era în carantină.

- Da’ de unde ştii matale toate astea? întrebă Bicuţă. Că nu văd pe cineva să dea din casă chestii care l-ar putea crimina. Eu sunt mai cârciumspect la poveşti d’astea.

- Chiar aşa, zise şi Săndel. Nu văd pe niciunul normal la cap să povestească aşa ceva. Sau e doar o invenţie de-a ta şi vrei s-o testezi pe noi?

- E chiar adevărat, replică Poetul. Le-a scris însuşi Grigore într-un fel de jurnal care, din pură întâmplare, a ajuns la mine. Şi dacă vă interesează, mâine vin cu el să vă citesc.

- Sigur că vrem, zise Săndel, altceva ce să facem? Să discutăm despre vreme, politică sau sport? Astea sunt subiecte pentru oameni plictisiţi, nu ca noi... Prefer subiecte rupte din realitate, de lângă noi.

- Realitatea îţi apare uneori ca un muc pe reverul cămăşii. Îl vezi şi parcă nu-ţi vine să crezi că poate fi acolo, sub ochii tăi. Şi, deşi există material, nu se potriveşte în context. Ca vila ţiganului din parcul central.

 

 

*

 

 

- Sunteţi atenţi? întrebă Poetul a doua zi. Bicuţă lipise două mese şi se aşezase în capul uneia dintre ele, cu o sticlă de bere în faţă. Cum toţi dădură din cap afirmativ, Poetul deschise o agendă cu coperţi din piele de mărimea unui caiet de şcoală şi continuă: Iată ce scrie domnul Grigore în jurnalul său. Ceilalţi erau aşezaţi la mese, cu cafeaua şi paharul de votcă în faţă, aşteptând continuarea poveştii.

 

17 septembrie a.c. „Deschiderea noului an şcolar. M-am dus şi eu, din curiozitate, la Şcoala 7, să văd cum decurge evenimentul. E drept, aveam şi un motiv. Era şi nepoata în clasa pregătitoare. Venise cu maică-sa, adică soru-mea, care era îmbrăcată ca o sorcovă, la fel ca majoritatea învăţătoarelor. Toţi copiii aveau buchete mari de flori în braţe, chestie care, mai mult ca sigur, le enerva pe învăţătoare. Dar vor avea tot timpul să lămurească părinţii că mai util este un parfum sau o sticlă de coniac franţuzesc decât nişte amărâte de flori. Directoarea a ţinut, ca de obicei, un discurs plictisitor despre utilitatea şi rolul şcolii în viaţa oricărui om, apoi le-a lăsat pe învăţătoare să strige cataloagele. Copiii au intrat în clase, eu nu am intrat, am aşteptat-o pe soru-mea afară. A ieşit după un sfert de oră, plină de draci, cu o hârtie în mână <<Auzi, tu, din prima zi ne-a dat formulare de 2%, cică pentru dotarea şcolii. Erau puse pe bănci, lângă manualele alea de căcat, scrise de profesori din minister care n-au nicio treabă cu şcoala>>. Ce să dea soru-mea 2% din impozit, când e şomeră de doi ani? În oraşul ăsta, doar magazinele şi serviciile funcţionează. Şi cimitirul, era să uit. Cimitirul are cea mai dinamică activitate. Lucru confirmat chiar de primarul oraşului, care zilnic aprobă câteva cereri pentru locuri de veci. Ne-am despărţit şi, din respect pentru învăţământul românesc, am intrat la Kent să beau ceva. M-am întâlnit acolo cu Ică Stroescu, ziaristul. Am băut amândoi câte două coniace mari şi, din una în alta, am dat în literatură şi proiecte literare personale. La un moment dat, un individ „magnetizat” bine s-a aşezat la o masă de lângă noi, a comandat o bere şi, probabil pentru că nu-i plăcea fondul sonor al localului, şi-a deschis telefonul mobil şi l-a pus să cânte „pinguinul”. După zece minute de audiţie, am hotărât că e cazul să plecăm. Ică m-a invitat la el acasă să bem un vin de ţară, de la neamurile lui, din Troianu. Am acceptat, aşa că a rămas să ne vedem peste două zile”.

 

- De unde avea Ică vin de buturugă în septembrie? întrebă Bicuţă, mai mult ca să se afle în treabă. Că orice român zdravăn la cap, îşi termină vinul de Paşte. Şi pe ăia din Troianu îi ştiu, nu produc mult şi le trag la măsea. E drept, la Belitori, acolo, se face vin tare.

- Vinul de buturugă e cel mai bun, zise Săndel. Dar numai dacă îl faci tu sau cineva în care ai încredere. La cârciumă, niciodată nu eşti sigur că nu-ţi scuipă chelnerul în pahar sau în ceaşca de cafea. Chiar şi pe Micăle am văzut-o o dată mestecând în cafea cu degetul.

- Pardon, aia era cafeaua mea şi nu aveam linguriţă curată la îndemână, răspunse Micăle din spatele barului. Eu am respect faţă de clienţi. Bine... mai puţin faţă de ăia care-şi şterg mucii pe faţa de masă. Când văd chestii d’astea, îmi spun de fiecare dată că mi-am greşit cariera.

- Şi ce meserie ţi-ai fi dorit să faci? o întrebă Profesorul. Că eşti tânără şi ai viitorul în faţă. Învăţătoare? Contabil?

- Învăţătoare nu, că alea, cu toate cadourile, câştigă puţin. Şi nici nu le prea am cu literatura, abia am luat examenul de capacitate la limba română. Poate, „foto modea”.

- Ce subiect ţi-a căzut la examen, de spui că abia l-ai trecut? întrebă curios Profesorul.

- Ceva gramatică şi la literatură „Basmul şi Anaconda”.

- Adică, vrei să spui anecdota, zise Profesorul.

- Aşa, aia! N-am prea ştiut ce să scriu la subiectul ăsta. Şi nici nu ştiu poveşti, ce le-aş spune eu copiilor?

 

18 septembrie a.c. „Mi-am cumpărat o bicicletă la mâna a doua. Încerc să dau jos din burtă şi mi-am propus să pedalez zilnic câţiva kilometri prin oraş. În felul ăsta fac şi economie la motorină, am lăsat maşina în parcare o vreme, oricum trebuie să-i schimb distribuţia şi nu am bani. Scriind asta, mi-am adus aminte de un amic, Georgică, profesor de geografie. Prin anii ’60 avea motocicletă şi poate şi-ar fi cumpărat şi autoturism dacă n-ar fi citit într-o revistă că rezervele de ţiţei ale planetei se vor epuiza în treizeci de ani. Asta l-a determinat să-şi vândă motocicleta şi să-şi cumpere o bicicletă cu care circulă şi azi. Ce înseamnă să crezi tot ce scrie în reviste...

De dragul bicicletei, m-am dus cu ea la Kent şi am udat-o cu două sticle de vin şi trei whisky-uri, după care m-am îmbătat şi m-am dus acasă. Bicicleta am uitat-o la bar, noroc că a văzut-o barmaniţa şi a băgat-o în magazie.

 

Am fost pus de mai multe ori în faţa unei situaţii pe care n-am putut s-o rezolv, nici măcar s-o explic. Căutam un număr de telefon în memoria mobilului meu şi am dat peste nume de care nu-mi mai aminteam şi altele câteva, aproape identice, repetate de patru sau cinci ori. Fireşte că m-am  întrebat: cine să fie oare RodicF? Sau MihB? SorinI? Sau cei şase Radu fără nici o altă indicaţie în plus? E posibil să-i fi notat în grabă şi de atunci să nu fi vorbit niciodată cu persoana respectivă. Dar, cum m-aş descurca dacă, de exemplu, mă sună Fel. H? Cel mai probabil, este o doamnă sau domnişoară Felicia, dar câte Felicia cunosc eu? şi de unde? ce i-aş răspunde dacă m-ar apela prieteneşte cu: „Ce mai faci, Leo? Mi-ai rezolvat problema aceea”? Sau alt apelant, Florin, care să-mi aducă aminte că-i datorez ceva. Ce anume? Voi fi pus în situaţii penibile din care nimeni, nici serviciile de telefonie mobilă nu mă pot scoate, asta în cazul în care aş apela la ele. Majoritatea telefoanelor mobile (sau cel puţin cele pe care le-am avut) nu-ţi permit să scrii în agendă decât un număr limitat de litere, astfel că dacă vrei să-ţi notezi numele noului prieten Dombrovski Haralambie (am ales un nume la întâmplare) vei fi silit să cenzurezi din numele lui care va ajunge în final Domb.H sau HarDom (?!), ceea ce nu m-ar ajuta deloc, în cazul în care nu mai vorbesc cu el o perioadă îndelungată. Ar fi o soluţie: să-i sun eu şi prin întrebări discrete, să-mi dau seama cine sunt. De exemplu: „Sărut mâna, domnişoara Mihaela”? Domnişoara Mihaela ar putea fi o persoană în vârstă, poate chiar văduvă, cu copii studenţi, dar sunt aproape convins că pe o femeie ar deranja-o mai puţin statutul social, în măsura în care cochetăria feminină ar avantaja-o. O adolescentă s-ar ofusca dacă i-ar spune cineva „doamnă”, chiar şi cu majuscule. Mai dificil ar fi cu numele neutre, gen MihB, de exemplu. O fi o Mihaela sau un Mihai? Dacă este Mihaela, de ce i-am prescurtat numele? Din lipsă de litere? Nu, aş fi avut loc. Din grabă? Din dorinţa de a ascunde de cineva identitatea? Se pare că totuşi am ascuns faţă de mine, eu sunt cel în dificultate. Dar dacă este persoană masculină? Atunci îl sun, îi spun: „Salut Mihai” (dacă nu cumva o fi Mihnea sau Mihuţ) şi îl întreb imediat, fără să-i dau răgaz, „Ce mai faci?”. Aşa că astăzi mi-am luat inima în dinţi şi îl voi suna pe SorM, mergând la sigur. Dacă este Sorin, îmi va răspunde un bărbat, dacă este Sorina, sigur va fi o voce feminină. Voi conduce discuţia astfel încât din primele întrebări să mă lămuresc cu cine vorbesc. Zis şi făcut. Mi-a răspuns un bărbat. „Alo!, zic. Sorin? Sunt eu Leo, ce mai faci, domnule”? Iar el mi-a răspuns: „Aaa…Leo! Leo şi mai cum”?

 

- Pe mine, interveni Săndel, m-a sunat una chiar acu’ trei zile şi mi-a zis: „Sunt Liliana, mă mai ţii minte?”. Cum numărul era necunoscut şi nu cunosc nicio Liliana, şi pentru că mai avea şi accent moldovenesc, fără să stau pe gânduri, i-am răspuns: „Nu!”. Au urmat cam două-trei secunde de tăcere şi apoi a închis telefonul. După un timp mi-au venit nişte gânduri negre în cap. Dacă săraca îşi căuta un fost prieten sau avea o problemă de viaţă şi de moarte de rezolvat şi eu, adică cel pe care ea îl sunase s-a făcut că n-o cunoaşte. Poate ar fi trebuit s-o descos, s-o întreb pe cine caută, mai exact şi ce vrea să-i spună. Unele, mai sensibile, s-au şi sinucis după o respingere aşa brutală. Pe urmă mi-am spus că, dacă ar fi fost o treabă importantă, ar fi revenit. După o jumătate de oră, văzând că nu mai sună, am sunat eu la numărul de la care fusesem apelat. Mi-a răspuns tot aceeaşi voce feminină: „Da, şini eşti?” „Cel pe care l-ai sunat mai devreme”, i-am răspuns. „Ce problemă aveţi cu mine?” „Iaca necaz!” zice ea. „Şi problemă sî am cu matali? Da, dacă vreai, ne putem cunoaşti şi nici nu şer mult. Şinzeşi di lei normal şi o sută complet!”

- Oare ce indicaţii poate da un regizor unei actriţe porno? întrebă gânditor Poetul. Că veni vorba...

- Păi, ce ar putea să-i zică? răspunse Profesorul. „Ai trei orificii. Exploatează-le cu talent şi pasiune!”

 

19 septembrie a.c. „Mi-am recuperat bicicleta, dar a trebuit să-l cinstesc pe patron, domnul Sorin, că a avut grijă de ea. M-a sfătuit ca, dacă vreau să fac plimbări prin oraş, să evit zonele cu blocuri, unde sunt haite de câini care atacă bicicliştii. Să mă plimb mai ales în zona Intim şi Aleea CFR unde s-a asfaltat cu prioritate, că de acolo au venit la alegerile locale, cele mai multe voturi. L-am ascultat şi aşa am şi făcut. Când am ajuns acasă, am văzut că aveam cauciucurile murdare de baligă, deşi nu-mi amintesc să fi văzut vreo căruţă pe traseu. Mai sunt şi zone pe care ar trebui să le evit pe viitor, mai ales în sezonul cald, unde mirosul de căcat te ia de nas. Oraşul ăsta cred că bate recordul în veceuri de curte şi fose septice. Tot mai bine prin cartierele de blocuri, acolo, cel puţin sâmbăta şi duminica, miroase a mici de la grătarele dintre blocuri.

L-am sunat pe Ică şi i-am zis că a doua zi trec pe la el să degustăm vinul. Am încercat să scriu ceva la romanul meu, dar n-am avut spor. Am scris patru fraze din care am tăiat două. Şi abia sunt la primul capitol din care am scris trei pagini cu totul. Trebuie să fac ceva, o schimbare de atitudine e necesară”.

 

- Are dreptate cu asfaltul, am reparat de vreo trei ori bicicleta până acum, zise Săndel. Ar trebui să existe o modalitate de a sesiza primăria, eu mă gândeam să lipesc manifeste pe stâlpi.

- Sau să-i zici direct primarului, completă Profesorul, cum a făcut un profesor pensionar, care i-a cerut daune pentru că şi-a schimbat de trei ori proteza. „Păi, ce are proteza dumneavoastră cu asfaltul?” l-a întrebat primarul. „Am dat cu bicicleta în gropi şi îmi clănţăne proteza în gură că s-a şi spart de trei ori”, i-a răspuns omul.

- Soacră-mea stă pe „Caporal Joiţa”, zise Mişu electricianu’. Strada aia a intrat în reparaţii, s-a băgat canalizare şi a rămas aşa, ca după bombardament, sub mandatul a trei primari. Probabil că locuitorii n-au votat niciodată cu cine trebuia.

- Uneori însă e şi spectacol, să fim sinceri. Îmi spunea unul care e client fidel la „Ultimul popas”, cârciuma aia de lângă cimitir, că toată lumea iese afară când trece vreun mort şi îl duce cu dricul. Din cauza gropilor, saltă decedatul în sicriu de zici că vrea să se dea jos.

 

20 septembrie a.c. „Am trecut pe la Casa de Cultură. Sunt în concediu, spre norocul meu, aşa că n-am avut nimic de făcut. Ceilalţi făceau curăţenie de zor, în urma vizitei de lucru a primarului care n-a fost mulţumit de felul în care arăta instituţia de cultură. Dacă mă gândesc bine, niciun primar n-a ajutat cu adevărat cultura, doar au mimat respectul pentru ea. Şi toţi ne-au impus un regim de lucru conform cu meseria în care erau calificaţi. Unul, venit din industrie, a venit cu un orar de la şapte dimineaţa la patru după amiaza, ca şi cum cultura ar avea program. Niciunul n-a înţeles specificul, faptul că în cultură oamenii sunt de altă factură, mai liberi în gândire, nu doar simpli executanţi. Nu poţi să creezi ceva la comandă între orele 7 şi 16. Sau poate au înţeles şi tocmai d’aia au încercat să-i subordoneze, din invidie. Acum câţiva ani, era un director la Casa de Cultură, Săvoiu, un tip cu simţul umorului. De câte ori suna la şefii lui de la judeţ sau din primărie, începea: „Să trăiţi! Cultura vă deranjează!” Ăia, de obicei nu se prindeau şi răspundeau „Da, da!” „Uite, dom’le, că-i deranjează cultura” ne zicea apoi nouă, celor de faţă.

M-am dus la Ică în vizită. Am luat un buchet de flori pentru nevastă-sa, Mirela care a rămas tot frumoasă, în ciuda vârstei, îmi pare rău că am părăsit-o când eram studenţi. Nu mai îmi amintesc ce motiv am invocat, cred că vorbea prea mult şi, mai ales, punea prea multe întrebări. Acum, după atâţia ani, aceste motive îmi par puerile, la urma urmei, cam toate femeile au acelaşi melic. Femeia este ca poliţia rutieră: te ia prin surprindere, îţi spune numai baliverne, te taxează la buzunar şi, pe deasupra, te mai scoate şi vinovat de te-miri-ce. Dar e bine că nu mi-a purtat ranchiună, îmi zâmbeşte de fiecare dată când ne întâlnim pe stradă. Parcă mi-ar da inima ghes să-i fac avansuri, dar mi-e teamă de un refuz. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, şi extrapolez un proverb indian care spune că „nu există om perfect sănătos, doar insuficient investigat”, zic şi eu că nu există femei fidele, ci doar nesolicitate îndeajuns. Dar un refuz m-ar dărâma psihic, aşa că mai bine păstrez relaţia asta de amiciţie. Am sunat la interfon şi mi-a răspuns ea. Am urcat două etaje şi am ciocănit la uşă, soneria era smulsă din perete. A deschis tot ea şi i-am dat florile. Mi-a zâmbit şi m-a poftit în casă. Ică era în camera copilului, care student fiind, funcţiona provizoriu ca birou. Camera, nu copilul. Pe masă avea un bidon de doi litri de vin şi două pahare”.

 

- Îmi place de tipul ăsta, zise Bicuţă. Dar nu l-am văzut niciodată pe aici, se duce cu telectualii la Kent. Eu nu înţeleg ce fel de patron e Sorin ăsta, care e inginer şi nici nu are habar să ţină ancărul pe mână. Păi, eu am făcut şicoala medie superioară de alimentaţie publică de la Costanţa, ştiu toate secretele meseriei. Are preţuri mari şi cârciuma plină. Zău, nu-mi explic ce fraieri e unii...

- Şi cu fidelitatea are dreptate, completă Săndel. N-o mai vedem decât la aparatele hi-fi.

- Dau înainte? întrebă Poetul.

- Zi-i, frate, răspunse Săndel. Avea un bidon de vin...

 

„Vinul era roşu cu inflexiuni purpurii şi puţin miros de doagă, dar, după primul pahar, nu s-a mai simţit. Mai ales că Mirela a adus şi un platou cu bucăţele de slană afumată şi caşcaval. Am tot vorbit noi de una, de alta şi, la un moment dat, după ce golisem trei sferturi din bidon, Ică se ridică de pe scaun şi începe să scotocească printr-un raft al bibliotecii. Avea o bibliotecă improvizată, din scânduri nefinisate, care se îndoiseră sub greutatea cărţilor, cam o mie, după aprecierea mea. Scoate un dosar de plastic de culoare neagră, destul de consistent, şi îl pune pe masă. ‹‹Nu l-am arătat nimănui până acum. E romanul la care scriu. Manuscrisul, desigur. M-am gândit să-i pun titlul ZIUA PROSTULUI, că personajul principal îşi alege o zi din an în care să-şi scoată la lumină toate beteşugurile. Aproape l-am terminat, lucrez la ultimul capitol şi nu m-am hotărât încă ce final să-i aleg. Am mai multe variante, dar nu sunt mulţumit de niciuna. Pe scurt, toată acţiunea se petrece într-un spital de nebuni. Dacă iese cum sper, va revoluţiona literatura judeţeană, dacă nu chiar naţională. Şi dacă are parte şi de o cronică pozitivă, m-am scos, nu››? Aici are dreptate, mi-am zis, deşi cam seamănă cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar nu mi-am exprimat ideea, mă gândeam că l-ar jigni trimiterea. ‹‹A trebuit să mă documentez la faţa locului, adică direct la spital, aşa că m-am internat de câteva ori la B. N-a fost greu, medicul şef de acolo e văr primar cu mine, m-a ajutat când i-am explicat despre proiectul meu, mai ales că şi el cochetează cu literatura. Acum îşi scrie teza de doctorat. Te rog să mă scuzi puţin, mă duc să mă exprim hidraulic›› a zis el şi a ieşit din cameră. Devenisem curios, aşa că am luat manuscrisul şi am început să-l răsfoiesc la întâmplare. Am dat peste un dialog care m-a prins, aşa că am continuat. Nu voiam însă să mă găsească citindu-i manuscrisul fără permisiunea lui, aşa că am scos repede aparatul foto pe care-l luam de regulă cu mine şi am făcut câteva poze cu primul capitol, cu gândul că le voi citi acasă, în linişte. Ică s-a întors după câteva minute, dar eu apucasem deja să fac vreo zece poze şi să pun şi aparatul la locul lui, în buzunar. Pe urmă am schimbat subiectul, am golit bidonul de vin şi am plecat acasă, rămânând să ne mai auzim la telefon şi să ne mai vedem”.

 

- Al naibii, Grigore ăsta, ce i-a dat în gând, dom’le, se miră Dan a lu’ Naşu.

- E la modă plagiatul, interveni Profesorul. Dar aici nu e vorba de plagiat, mai degrabă de furt intelectual.  Hai, zi-i înainte cu jurnalul, că mai am doar o juma’ de oră la dispoziţie.

- Plagiatul ăsta e un fenomen din ce în ce mai răspândit, zise Poetul. De la studenţi, doctoranzi sau cercetători, până la politicieni şi scriitori. Cu diferite definiţii şi interpretări. În postmodernism, de exemplu, se folosesc din greu citate din operele altora şi fără ghilimele, dar ăsta se consideră stil. Uite, am aici (Poetul deschise un caiet) o definiţie a lui Croce: „Răspunsul postmodernului dat modernului consistă în recunoaşterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la tăcere, trebuie să fie revizitat: cu ironie, fără candoare. Mă gândesc la atitudinea postmodernă ca la atitudinea celui care iubeşte o femeie foarte cultă, şi căreia nu-i poate spune: <<Te iubesc cu disperare>>, pentru că el ştie că ea ştie (şi ea ştie că el ştie) că propoziţii ca acestea le-a mai scris şi Liala. Există totuşi o soluţie: Va putea spune: <<Cum ar spune Liala, te iubesc cu disperare>>. În acest moment, evitând falsa inocenţă, deoarece a spus clar că nu se mai poate vorbi cu inocenţă, acesta îi spune totuşi femeii ceea ce voia să-i spună: că o iubeşte, dar că o iubeşte într-o epocă de inocenţă pierdută”. Acum, după ce ne-am lămurit şi cu asta, să continuăm cu jurnalul:

 

21 septembrie a.c. „M-am trezit cu următoarele versuri în minte: Meine liebe katze/Suferă de matze/Şi de constipatze. Ce frumoasă e limba germană! Frumoasă, dar grea, poate dacă m-aş mai naşte odată, aş face un efort s-o învăţ. M-am văzut cu ochii minţii făcând eforturi intelectuale aşa că mi-am învins lenea şi am început să scriu despre condiţia scriitorului din ziua de azi”.

 

22 septembrie a.c.

Am vrut să pedalez niţel, aşa că am scos bicicleta şi am ieşit cu ea pe şoseaua europeană. Din neatenţie, am dat peste un pietroi şi am căzut. Din fericire nu mi-am rupt nimic, doar câteva excoriaţii la mână şi la genunchi. Asta mi-a adus aminte de copilărie, când aveam mereu răni la picioare. Bine că nu e vară şi nu trebuie să merg la plajă.

 

- Mi s-a întâmplat şi mie, anul trecut, să cad cu bicicleta, zise Săndel. Şi tot în genunchi m-am lovit. Deşi nu i-am spus decât nevestei, a doua zi ştia tot oraşul. Mă rog, cei care mă cunoşteau. A fost jenant să facă toţi glume pe seama mea. Până şi voi aţi râs atunci de mine. Mai precis Profesorul şi Mişu.

- S-avem pardon, eu chiar n-am ştiut, zise Mişu electricianu’. Chiar aveam nevoie de o pompă de bicicletă când te-am sunat.

- Nici eu nu am ştiut, interveni Profesorul. Dar chiar nu-mi mai amintesc de ce te-am întrebat despre bicicletă. Probabil voiam să cumpăr una nepotului. Şi singur te-ai dat de gol: „Da, dom’le, am căzut, ce, vouă nu vi s-a întâmplat niciodată?”

- În orice caz, devenisem foarte suspicios, continuă Săndel. Aveam impresia că toţi râd de mine. Ţin minte că n-am ieşit din casă câteva zile, nu atât din cauza genunchiului, cât mai ales să nu dau explicaţii. Dacă aş fi ţinut un jurnal, precis aş fi notat întâmplarea asta. Hai, dă-i înainte cu cititul!

 

27-28 septembrie a.c. „M-am îmbătat în fiecare zi şi n-am mai scris nimic. Adică doar informaţia asta, că m-am îmbătat”.

 

- Nu suport oamenii care beau singuri, acasă, zise Bicuţă. Cred că trebuie să ai ceva la mansardă să bei de unul singur şi să te mai şi îmbeţi. Care e farmecul? Ăsta e semn de puturoşenie.

- Eu n-am nimic împotriva puturoşilor, zise Profesorul. Cum spune şi francezul: „travailler moins, produire plus”. Cele mai multe lucruri le poţi realiza nefăcând nimic. Eu am scris odată un discurs pe care l-am citit la terminarea anului şcolar, drept pentru care am fost sancţionat cu 10% din salariu.

- Adică ţi-a luat coniacul de la gura copilului, zise Săndel.

- Parcă te-ar fi citat, zise Poetul. Ia uite ce scrie mai departe, în jurnal:

 

29 septembrie a.c. „Nu m-am simţit bine şi am stat acasă, în pat. Cu ocazia asta am constatat câteva avantaje majore a statului degeaba, indiferent de cauze. În consecinţă, m-am urnit cu greu şi am scris asta:

‹‹Stahanov Alexei Grigorievici a fost un miner sovietic, mai precis ucrainean. El a reușit să depășească norma obişnuită de 14 tone cărbune/schimb și să scoată de șapte ori mai mult cărbune din mină, adică 102 tone. În urma acestei isprăvi, a fost declarat erou, i s-a pus mașină la scară, a fost alfabetizat și, probabil, a fost numit șef de echipă. Mai mult decît atât, numele lui a devenit adjectiv, stahanovismul fiind folosit de propaganda comunistă, dar a fost un exemplu și pentru patronii capitaliști, care puteau cere mai mult de la angajații lor, precedentul fiind creat. Ce nu știm noi, deși probabil că informația circulă prin anumite medii, este ce a făcut mai departe eroul nostru. A fost căsătorit? A avut copii, nepoți, s-a pensionat sau a intrat într-un con de umbră din care e scos din când în când pentru statistici și eseuri asupra prostiei umane sau a ipocriziei? Pentru că gestul lui mi se pare ori ipocrit și interesat, cetățeanul urmărind (cu un efort supraomenesc de o zi să capete un alt statut social), ori de-a dreptul prostesc. Sau poate a dorit să ia exemplul lui Dumnezeu, care, după șase zile de efort pentru facerea lumii, se odihnește etern, cum spunea Paul Lafargue.

Despre celălalt personaj, Oblomov, întâmplător sau mai degrabă nu, tot din spațiul rus, și el devenit în timp adjectiv, dar și (de ce oare?) sindrom, putem spune că este ostracizat pe nedrept. Este, dacă vreți, tot un fel de revoluționar, dar mai degrabă semănând cu Gandhi, prin atitudine față de societate. Un leneș cu apucături burgheze, probabil primul care a știut să speculeze binefacerile concediului medical, atât de utilizat în societatea de azi. Concediul medical este arma supremă împotriva excesului de muncă și a excesului de zel, împotriva patronului, fie el stat sau privat, care te vrea la serviciu cât mai mult timp, chiar și peste normă. Este o armă împotriva medicamentelor tot mai diabolice, născocite de minți bolnave pentru a te scoate rapid din boală și să te facă apt de efort cu randament maxim. Poate că și medicii de familie de azi ar trebui să ia exemplu de la motivarea pe care a găsit-o medicul lui Oblomov: ...îngroșare a inimii cu mărirea ventriculului stâng, precum și o durere cronică de ficat... crizele fiind provocate de mersul zilnic la serviciu. Drept pentru care, medicul îi prescrie abținere de la ocupații intelectuale și de la orice activitate. 

Societatea în care trăim, indiferent de organizarea politică, își dorește cât mai mulți stahanovi, indivizi devotați, care nu-și pun întrebări și care nu se sustrag de la chemarea la muncă a patronului, fie el stat sau privat. Indivizi zdraveni, fără probleme de sănătate și, de preferință, fără educaţie. Evident la orice acțiune, există și o reacție, astfel că indivizi care să corespundă acestor cerințe sunt din ce în ce mai rari. Dar societatea modernă a găsit mai multe metode de a ține individul la lucru pentru creșterea productivității și a conturilor patronilor. Pauzele, fie că sunt pentru țigară, toaletă sau masă, au devenit tot mai atent monitorizate, astfel încât omul să stea cât mai puţin în afara procesului muncii. Au apărut restaurantele de tip fastfood, și mai nou, firmele de catering care îți aduc la birou prânzul - tot de tip fastfood - astfel încât să poți molfăi sandvișurile stând la birou, în fața calculatorului, și eventual continuând să lucrezi. Francezii și italienii și-au mai păstrat însă frumosul obicei de a-și lua pauza de masă, apoi pentru siestă, obicei care, cu sprijinul globalizării, este din ce în ce mai mult exportat, spre disperarea patronatului de pretutindeni.

Între cei doi eroi, un loc aparte îl revendică personajul imaginat de Ilf și Petrov, Ostap Ibrahimovici Bender, tot un cetățean al  spaţiului cultural și social rusesc. Marele maestru al combinațiilor, așa cum se autointitula, găsea de fiecare dată o modalitate de a fenta societatea dar, spre deosebire de ceilalți doi, are un dezvoltat simț al umorului și este un individ agreabil și sociabil. Este foarte posibil ca autorii să se fi inspirat dintr-un personaj real, pentru că, de curând, a fost descoperit în Belarus, în regiunea Minsk, un monument funerar cu numele lui, iar anul nașterii și al morții ar corespunde perioadei în care se desfășoară acțiunea cărților. Flerul lui Ostap Bender de a depista banul public, slăbiciunile unei societăți parcă trasă la indigo cu societatea românească de azi, de a folosi în interes propriu la maximum birocrația și prostia din jurul lui, sunt calități pentru care poate fi invidiat, care fac din el un model, un haiduc în luptă cu escrocii din societate și cu statul, cel mai mare hoțoman. Finalul nici nu mai contează, Ostap Bender este un personaj atât de viu, de complex și de simpatic, încât morala este lăsată - părerea mea este că intenționat - pe planul secund și se pierde într-un zgomot de fond. De aceea, Bender a devenit antologic și simpatic cititorilor, poate și pentru faptul că, fiecare în sinea lui, și-ar dori să fie liber și independent față de orice societate care încearcă să-ți controleze viața prin toate mijloacele posibile, de la hrană, până la contul din bancă și bunurile de consum. 

Personal, optez pentru acest personaj și, ca dovadă, când voi termina concediul de odihnă, mă voi duce să-mi iau un binemeritat concediu medical. Pentru că, vorba unui nepot, proaspăt absolvent de facultate: Îmi place orice activitate dacă nu degenerează în muncă. Asta nu înseamnă că-mi va fi ușor, inactivitatea este o treabă complicată întotdeauna se găsesc destui care se străduiesc să te pună la muncă, așa cum spunea Oscar Wilde. Iar omenirea oricum n-a avut niciun câștig de pe urma salahorilor››. Cam asta ar fi. Nu cred că am şanse să-mi public undeva ideile astea”.

 

- Din toate astea am înţeles că, dacă o ţinem tot aşa, în curând se va umple ţara de proşti şi ăştia ne vor conduce în viitor, zise Săndel. Că, în general, ăştia se şi împuiază fără grijă. Mă gândesc, totuşi, femeile alea n-au auzit de contraceptive?

- Or fi auzit ele, dar au bani să-şi cumpere? întrebă Dan a lu’ Naşu.

- Păi, cel mai ieftin contraceptiv este cel oral, zise Profesorul. E chiar pe gratis.

- Cum aşa? întrebă Micăle. La farmacie nu-ţi dă nimeni pe gratis şi îţi mai cere şi reţetă.

- Ai auzit de cuvântul „Nu”? întrebă Profesorul. E suficient să-l spui, e cel mai ieftin contraceptiv oral.

 

1 octombrie a.c. „Am căutat prin toată casa aparatul foto şi nu l-am găsit. Am întrebat-o şi pe nevastă-mea, care e cam supărată pe mine, probabil pentru că m-am cam tot pilit în ultima vreme şi mi-a răspuns sec, să-l caut exact acolo unde l-am pus”.

 

2 octombrie a.c. „M-am trezit dimineaţa la 3 şi n-am mai putut dormi din cauza unor gânduri care mă obsedau. Sau poate a fost un vis, că la ora aia, de obicei dorm. Mă gândeam că e bine că există maşini cu volan pe dreapta şi alte unităţi de măsură diferite de metru, litru, kilogram, aşa cum au englezii, de exemplu. Altfel, ar fi o uniformizare mondială şi un ocean de tristeţe care ar duce omenirea la alienare globală. De exemplu, câte picioare sau fiţi o avea un kilometru? M-am dus la computer să aflu, dar, după ce am deschis căsuţa de mail, m-au furat mesajele şi am uitat. Apoi mi s-a făcut somn şi am dormit până la nouă, când a sunat telefonul. Era Mirela, voia să-mi spună că Ică a făcut o criză şi l-au internat la spitalul de glumeţi de la B. ‹‹Ce fel de criză a făcut?›› am întrebat-o eu. ‹‹Urâtă. S-a dezbrăcat la chiloţi şi s-a dus la magazin să-şi cumpere ţigări›› E clar, e dus, păcat de munca lui. Atunci, mi-am adus aminte de aparatul foto şi mi-am amintit şi de locul unde îl pusesem. L-am luat din buzunarul hainei şi am copiat cardul în calculator, rămânând să citesc cât mai repede posibil din creaţia amicului Ică. N-am apucat s-o fac azi, rămâne pe mâine.”

 

- Nici Grigore ăsta nu-i pe-ale lui, zise Săndel. Adică se vede că are ceva la scufiţă, sau cel puţin are manifestări ciudate. Pe scurt, n-are boală sănătoasă. Băieţi, eu trebuie să plec, mă aşteaptă nefasta cu pătrunjelul, până nu se ofileşte. Şi astea fiind zise, Săndel sorbi ce mai rămăsese în paharul cu bere şi plecă.

- O lăsăm pe mâine, zise Profesorul. Şi eu trebuie să plec şi nu vreau să pierd continuarea.

- Aşa să fie! zise Poetul şi închise caietul nu înainte să rupă o bucată de şerveţel şi să-l pună semn de carte. Ne vedem mâine, la aceeaşi oră.

 

 

*

 

1 noiembrie. Spitalul de boli nervoase din B. era compus din trei corpuri de clădire. Clădirea principală, unde erau cabinetele medicilor, sălile de consultaţii şi trei saloane cu câte şase paturi şi unul cu două. Clădirea administrativă, care adăpostea secretariatul, contabilitatea, arhiva, biroul directorului, şi două apartamente pentru medici. Unul dintre apartamente era destinat medicilor stagiari, dar, cum nu existau aşa ceva îl folosea directorul. Celălalt trebuia să fie folosit de medicul de gardă, în realitate îl ocupa doar medicul şef. A treia clădire adăpostea zece camere-salon, dintre care şase erau prevăzute cu două paturi, iar patru erau camere de izolare, capitonate cu material special, pentru pacienţii furioşi. Şi mai exista o magazie de alimente şi alte materiale necesare bunului mers al aşezământului de sănătate. Toate, însă, aveau ceva în comun. Erau vopsite în portocaliu, de pe vremea guvernării Boc 1-4, când directorul era, cum altfel?, membru de partid şi înflăcărat susţinător băsescian. Între timp, guvernarea Boc a căzut, au venit useliştii şi noul director, cu toate că şi-a dorit din suflet o schimbare de culoare, n-a avut resurse financiare s-o şi ducă la capăt. Şi mai aveau ceva în comun toate cele trei corpuri de clădire: tencuiala scorojită şi acoperişul de tablă ruginit. Peste toate, plutea un fum dens de la mormanele de frunze arse în acea zi din noiembrie, când Poetul intră pe poarta spitalului. Aproape de necrezut cum un astfel de spital reuşea să meargă pe profit, fiind unicat în judeţ. Poetul se informase, în caz că va trebui să abordeze şi tema asta.

Era aşteptat de medicul şef, astfel că portarul nu a comentat nimic când vizitatorul i-a arătat buletinul. I-a trecut datele într-un registru şi s-a întors plictisit la activitatea lui de rezolvat integrame.

Medicul şef, Istrate Marian îl primi în cabinetul său nu înainte de a certa o asistentă pentru nu ştiu ce greşală medicală şi a-i cere apoi să facă o cafea specială pentru „distinsul oaspete”. Camera era spaţioasă, iar pereţii înţesaţi de rafturi care se înălţau până la tavan, pline de cărţi. Un raft era rezervat cărţilor de specialitate, după cum observă Poetul, celelalte trei, cu beletristică, aranjate frumos, după ediţii şi scriitori. Se vedea că, dacă nu era doar ceva de faţadă, doctorul Istrate avea gusturi literare alese şi citea mult. Asistenta intră şi aşeză ceaşca de cafea pe birou. Biroul era mare şi foarte vechi, din lemn masiv, sculptat. Era probabil stilul Ludovic al nuştiucâtelea, căci Poetul nu avea cunoştinţe în domeniu pentru a identifica exact modelul, dar ştia să deosebească dintr-o privire un obiect de calitate de un kitsch. Pe birou se mai afla un laptop şi câteva reviste de specialitate.

- E un birou vechi, baroc, zise doctorul. Am văzut că îl studiaţi şi mi-am permis să vin cu precizarea asta, se scuză el. Louis cincişpe, din lemn masiv, cu intarsii de nuc, inserţii de piele şi elemente de bronz, ţinu el să precizeze. E foarte scump, dar eu nu l-am cumpărat, l-am primit cadou de la un fost pacient. Doriţi o ţigară de foi la cafea? Le-am cumpărat personal din Cuba anul trecut, când am fost la un congres de psihiatrie. Sunt făcute manual, deci sunt eco, zise el, zâmbind complice. Şi, ca să meargă cafeaua, am şi un rom, tot de la mama lui. Şi medicul scoase o sticlă şi două păhărele pe care le umplu cu un lichid auriu.

Poetul îşi aprinse o ţigară de la bricheta în formă de cupidon de pe birou şi trase un fum adânc, apoi sorbi din cafea.

- Foarte bună, zise el. Din rom, îmi cer scuze, doar am să gust, sunt şofer. Se simte mâna cubanezelor.

- Nu-i aşa? Normal nu se fumează în spital, dar, cum şi directorul e fumător înrăit, ne permitem să fumăm în birouri, sau vara, când e cald, în chioşcul din curte, sub castani. Acolo mai fumează şi pacienţii, că sunt şi ei oameni, nu? Iar băutura, în cantitate mică, desigur, îţi menţine spiritul treaz. Dar, să trecem la subiect. Am înţeles că aţi venit să vă interesaţi de un pacient.

- Da, aşa este. E vorba de domnul Grigore, un prieten. De fapt, voiam să-i aduc nişte lucruri. Şi mai am un amic internat, Stroescu îl cheamă.

- Aha! Ică Stroescu. Probabil că ştiţi, dar suntem chiar verişori. Din păcate, nu am veşti prea bune. Vedeţi… dat fiind că se cunoşteau, i-am instalat împreună într-un salon mai cochet, cu două paturi. Însă evoluţia lor din punct de vedere al funcţiilor psihice a lăsat de dorit, în ciuda tratamentelor. Amândoi suferă de un sindrom care se poate trata şi ambulatoriu, nu e nimic grav, dar aici parcă au înnebunit, pardon de expresie. Interacţiunea dintre cei doi a făcut ca boala lui Ică, dealtfel banală, să se agraveze şi să evolueze galopant. Ieri am fost nevoit să-i separ şi să-i duc la izolator, aşa că, din păcate, nu-i puteţi vizita. Eu i-aş mai fi ţinut aici, sub supraveghere, dar directorul a insistat să-i mut în alt pavilion. Dar puteţi lăsa lucrurile şi, eventual, să luaţi acasă din schimburile lor. Am să trimit o asistentă să împacheteze.

- Şi ce fel de simptome aveau, dacă nu sunt indiscret? Ştiu că e secret medical, dacă nu puteţi să-mi spuneţi, înţeleg şi nu insist.

- Auzeau voci, domnule. O formă de delir, dar nu vreau să vă plictisesc cu termeni medicali. Bine, asta nu e chiar anormal, aproape toţi oamenii au momente când li se pare că sunt însoţiţi de o altă persoană, un alter ego, un înger păzitor, un prieten nevăzut. Mai ales în copilărie, dar şi la bătrâneţe apar astfel de simptome. Dar la ei a fost cu totul altceva. A culminat acum două zile, când s-au bătut pentru că Grigore era gelos că vocile vorbeau doar cu Ică şi nu cu el. În orice caz, perspectivele nu sunt tocmai frumoase, cred că vor mai sta pe aici o vreme, apoi se vor pensiona. În activitatea mea de peste treizeci de ani nu am întâlnit aşa ceva. Probabil mă va ajuta la lucrarea mea de doctorat.

Asistenta intră pe uşă şi se adresă medicului: „Mă scuzaţi, vă aşteaptă domnul director, a zis că e urgent. Ceva cu achiziţiile...”

- Îmi pare rău că trebuie să întrerupem aici discuţia noastră, după cum vedeţi, problemele administrative sunt presante... dar puteţi să vă terminaţi în linişte ţigara, eu sper să revin în zece-cinsprezece minute. Vă va conduce asistenta în salonul lor.

- Vă mulţumesc pentru amabilitate, dar nu ştiu dacă vă mai pot aştepta. Sper însă, să revin şi să aveţi veşti mai bune. La revedere! Şi succes cu doctoratul!

Medicul mulţumi şi ieşi în grabă. Poetul stinse ţigara în scrumiera de cristal şi porni după asistentă. Salonul era luminos şi îl surprinse faptul că la ferestre nu existau gratii, doar o plasă împotriva insectelor. „Vă las să strângeţi lucrurile, eu am treabă la cabinet. Când terminaţi apăsaţi soneria şi vin eu”, îi spuse asistenta şi ieşi din încăpere. O auzi apoi discutând cu o altă colegă: „Iar l-a chemat directoru’ la el, să bea uischi. Că dacă bea singur, tuşeşte. Spune-i lu’ Mihaela, când face curăţenie acolo, să mai palmeze şi ea o sticlă că oricum nu le ştie numărul”. Rămas singur, se îndreptă spre dulap din care scoase trei cămăşi şi o pereche de pantaloni care îi aparţineau lui Grigore. Se pare că Ică îşi ţinea hainele în altă parte, probabil chiar în apartamentul medicului şef că doar erau rude. Căută şi în sertare, dar nu găsi nimic. La baie, căci salonul avea grup sanitar cu wc, chiuvetă şi duş, mai erau două săpunuri, două periuţe, un tub de pastă de dinţi Colgate, consumat pe jumătate şi un flacon de şampon aproape gol. Nu avea rost să le ia, aşa că le lăsă la locul lor. Se întoarse iar în salon şi se aşeză pe un pat. Lenjeria nu apucase să fie schimbată, doar pătura veche şi rărită era întinsă peste cearceaf. Brusc, parcă, îl cuprinse oboseala aşa că se lungi. Din poziţia aceea putea zări prin geam plopii desfrunziţi unduindu-se în bătaia vântului. Patul era incomod, arcurile saltelei îl înghionteau în oase. Pipăi salteau şi observă că aceasta este din burete, nu din cele cu arcuri. O ridică şi văzu care era pricina disconfortului. O agendă cu coperţi groase, maro, din carton. Luă agenda şi o deschise. Pe prima pagină scria cu litere de tipar L GRIGORE - JURNAL INTIM. Deschise şi caietul. Era tot un jurnal. Căută şi sub cealaltă saltea. Acolo găsi o batistă cu muci uscaţi pe ea şi un caiet şcolar pe coperta căruia scria MIHAELA F. Chestia asta îl puse puţin pe gânduri. Cine era Mihaela F. şi ce căuta jurnalul ei acolo? Oare era tot o pacientă? S-ar fi lămurit în momentul în care l-ar fi citit, dar acum era presat de timp. Scoase schimburile şi le aranjă frumos pe pat. Apoi puse agenda şi caietul în geantă, îngrămădi deasupra hainele murdare, o închise şi apăsă butonul soneriei. După nici un minut asistenta veni, el îi arătă geanta şi, fără alte explicaţii, părăsi spitalul. 

Ieşi pe poarta spitalului şi paznicul îi făcu semn cu mâna în semn de salut. Se îndreptă spre parcare, unde îşi lăsase maşina. Porni motorul şi căldura, simţea că frigul toamnei îi pătrunsese în oase. I se păru că aude o sirenă de maşină. O fi salvarea, îşi zise Poetul, aduce vreun sinucigaş ratat. Într-adevăr, era o sirenă, mai precis două, căci două maşini albastre se apropiau în viteză de spital. Pe una scria POLIŢIA, cealaltă era a jandarmeriei. Portarul deschise în grabă porţile şi maşinile intrară în curte. Ce naiba să caute poliţia la un ospiciu? se întrebă Poetul. Poate caută vreun infractor deghizat în pacient, presupuse el, apăsând acceleraţia. Îşi aminti de o poezie cu sinucigaşi pe care o scrisese în urmă cu un an şi care se potrivea momentului. Suna cam aşa:

 

baladă pentru sinucigaşul ratat

 

mă încearc-o tristeţe ca un test de control

şi mă simt fără vlagă şi am sufletul gol

e prea mare misterul şi nu pot să-l pătrund

în pahar e otravă dar rămîne la fund


am o puşcă stricată şi pe ţeavă un glonţ

rătăcesc pe şoseaua Petroşani – Gurahonţ

îmi pun ţeava la tîmplă şi apăs pe trăgaci

mă privesc mii de funii spînzurînd din copaci


dar nimic nu se-aude. nici un fîs, nici un poc

nicio gîrlă adîncă nu mă-nghite deloc

toate lamele-s boante nu găsesc nici un şiş

şi nici votcă nu este, nici un gram de haşiş


pîn’ la urmă, de ciudă, am să beau mitilic

fi’ncă viaţa e scurtă şi nu pot s-o explic

 

A trebuit însă să explice unor cititori ce e ăla mitilic, călcându-şi pe principiul că scriitorul nu trebuie să-şi explice opera.