(Daniel Marian – „Revelaţii, resuscitări, Regrete” – Ed. ECREATOR, 2018)

Îşi numără cărţile cu bucuria bogatului sau poate nu le mai numără. În seara aceasta, ne-a chemat la cină – trăirile lui sunt puse între capete de drum, sub zbuciumul zilnic, pe masă. Ar fi putut să fie matematician până şi la un capăt care nu există, umbla cu Gazeta Matematică alături de caietele cu poezii.
          Puţini mai scriu visele încâlcite sau reveriile sau angoasele. Cine mai vrea poezii – mă întreabă o gospodină între ale cuvintelor. Nu ştiu. Scriu pentru mine dar şi pentru voi – ar putea răspunde Daniel Marian fără regrete. Această carte este o revelaţie. Resuscitările au fost făcute la timp şi eficace.
            Nu ştiu niociodată ce va urma, de aceea aşteptăm.



                                    Ea Poezia nu-l abandonează pe poet

          Realitatea e fragilă în ochii poetului; „nu poţi cârpi cu vin infinitul/ terfelit la jocuri de noroc/ pietrele pluteau în valuri pe pământ”.
             „”Absurdă e fuga de sine” oriunde te-ai duce, te vei întâlni cu tine, zic eu, „abia mai îndrăneşte să existe vrabia”; „realitatea se clatină, bunicule; sunt o mie de lifturi în cartier şi niciunul nu dă înspre grădina ta”.
             Cu toţii ar trebui să mulţumim poeziei că ne-a vindecat de relele acestei lumi, ne-a dat o oarecare şi o anumită împăcare cu viaţa-libertate, care refuză să creadă în ceea ce cred semenii noştri.
             Mult puţinul care ne-a rămas să-l preţuim cum se cuvine că-i de ajuns!