Radu Igna ne propune o nouă ediție a romanului său Nimic deosebit în timpul serviciului meu/ Nothing aut of the ordinary during my duty *, variantă în limba română și limba engleză, o ediție reușită și curajoasă. Cartea a fost publicată la Iași: Editura Pim, 2017, a apărut în Biblioteca Universalis în colecțiile revistei „Orizont literar contemporan” și are o scurtă prezentare semnată de Daniel Dragomirescu.
Prozatorul a reușit prin acest roman să ne ofere oglinda reală a unor evenimente din decembrie 1989, cele care au zguduit sistemul social din România. Povestea se face cu mijloace literare solide, corecte și bine creionate. Autorul a trăit acele timpuri cu intensitate maximă. Trebuie să recunoaște că există vremuri în care nu se întâmplă ceva deosebit, există vremuri în care, iată, s-au petrecut lucruri importante, care au schimbat regulile în colectivitate, vieţile, brutal, pe nepregătite.
Radu Igna, scriitor sensibil, marcat de puţină tristeţe, cu o hărnicie demnă de subliniat față de unele evenimente pe care noi, românii, le-am cam  vrea uitate, atent la memoria noastră cea de toate zilele, a publicat prima variantă a romanului Nimic deosebit în timpul serviciului meu la Editura Reflex din Reșița în anul 2003, redactor Octavian Doclin.


În mod cert, scriitorii au un timp al lor, dincolo de timpul civililor din secolul al XX-lea sau al XXI-lea, un timp special când se schimbă paradigma în istorie, oamenii, destinele, când moartea iese din rând și atrage în hăul ei personajele… Reluarea acestei narațiuni sub alte coordonate, când vremurile s-au mai temperat, a fost necesară, memoria merită pusă în valoare. Putem arăta că acțiunea se petrece într-un timp special, care iese din timp, un timp în care s-au pierdut identităţile. Romanul are multe fapte trăite de autor, stilul este atrăgător, un profesor povestește  întâmplările din perspectiva sa de dascăl obligat să rămână la post cu toate consecințele. Folosind persoana întâi, acțiunea este veridică. A  trebuit să treacă o revoluţie peste noi, pentru ca să ne reamintim de propriul destin. Romanul redă marginea de timp dintre un veac şi altul, 22 decembrie 1989, dată semnificativă pentru români, de referinţă pentru cei în viaţă încă, pentru că va veni o vreme când urmaşii noştri nu vor mai afla niciodată că a existat un veac de singurătate, o epocă purtând numele unui singur om, uitându-se restul de oameni, deveniți statistică…
Scriitorul abordează evenimentele din perspectiva zilei de 21 decembrie 1989, atunci lumea nu se schimbase, mentalităţile erau  neatinse de libertate, foștii activişti de partid „luptau” pentru un „viitor strălucit”, oamenii erau de pază pentru a se apăra de alți oameni asemenea lor. Profesori, ingineri, medici veterinari, păzeau o idee care murise de mult în mințile lor, printre ei se rătăceşte necunoscutul, el produsese panică. În  acest timp, miliţienii dorm în post, femeile cu talent de primar se zbat între sarcini de partid şi adulter, continuând pasionate un stil de viață bine croit de fostul sistem... Arma de pază cu glonțul pe țeavă este la vedere, cei mulţi sunt anonimi, restul aşteaptă, simt aerul de liberate, rememorează vremuri trecute, obiceiuri, miroase a praf de puşcă etc. Autorul redă cu răbdare evenimentele, felia de timp analizată este minimă cu impact maxim la nivel de istorie. Schimbările au secretul lor, oamenii se regrupează după noi coordonate sociale, atrași de magnetul noilor perspective, de alte interese mai intense. Posturile importante au fost rapid cucerite, puterea fascina/ fascinează la nivelul individului.
 Adrian Nedelcu, un profesor dintr-o localitate uitată din România, se zbate între simţul datoriei şi evadarea din cercul strâmt al istoriei. Este de pază şi nu ştie unde, în timpul serviciului său nu se întâmplă nimic, formalismul este obişnuit, el continuă să se deplaseze la serviciu cu aceeaşi  bicicleta, trece prin istorie pe bicicletă, nu-l vede nimeni ca om în sine, doar ca parte a peisajului.
Într-o singură zi se schimbă vremurile, apare lupta pentru scaunul puterii, aceeaşi oameni se luptă pentru posturi, îşi spun domnule, ei, tovarăşii legaţi prin legea nevăzută a căderii libere. În toată această agitaţie de sfârşit de lume, este şi colegul Ion, profesor care se simte bărbat, el continuă adulterul început într-o altă epocă, cu atenţie şi energie, ca activitate de bază în noua epocă.
„O perdea neagră s-a aşternut afară, în faţa geamului, ştiu că afară cad însă fulgi mari, că vremea confuză din ultimele zile s-a schimbat” (p. 51). Acesta este stilul lui Radu Igna, un stil curgător, descriind lucruri simple într-o manieră profundă. Fraza descrie vremurile. Povestirea este bine condusă de o anumită tensiune, este tensiunea celui care așteaptă ca oamenii să rămână oameni. Scriitorul consemnează faptele, curat, fără mari drame în aparență, marea dramă se petrecea cu toți: schimbarea șoc, brutală. Peste vremuri scrierile lui Radu Igna se vor redescoperi, pentru că ele redau fidel povestea. Uneori ne este ruşine de ce a  fost înainte, dar acolo este viaţa noastră, plină de sensuri, una pe care nu o putem nega.
Titlul romanului este uşor ironic, dar revelatoriu, pentru unii nu s-a întâmplat nimic, pentru alţii încep alte vremuri.  Dar oamenii nu se schimbă peste noapte, ei  sunt aceiaşi, de aici începe drama adevărată. Un profesor anonim este arestat, fiind confundat cu un securist, iar fostul activist de partid comunist are o piatră în inimă, el a rămas blocat în gândirea atinsă de microbul puterii totale. Radu Igna notează despre Mirescu, fostul activist de partid: „(L-am reîntâlnit peste șase ani, tot aici pe bulevard, cu aceeași mapă sub braț. A rămas credincios principiilor, convins că până la urmă socialismul va învinge în toată lumea așa cum a prevăzut Marx. <<Ăștia ce râd acum uită că după râs urmează de obicei plâns… Treaba lor, el nu mai are de plânge. Copiii lui au o situație bună, cel mare profesează medicina în Germania, cel mic e om de afaceri și deputat”. Lângă el s-a oprit un zdrențăros. Cerea bani de o pâine. I-am…>>)” (p.p. 72-73).
Aici este drama unui popor, gândul virusat de politică… Poate de aceea, în aparență, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Eroul principal al scrierii  mai are o şansă: pensionarea şi aceea o mare eroare în eroare vremii.
Dar cine mai are răbdarea să caute viaţa unui om în marea cădere liberă?
La Haţeg, retras în memoria unui dascăl de ţară,  Radu Igna continuă să scrie, pentru că aşa se trăiesc cei care portă cu ei umbrele prelungite din timpul serviciului…
Uneori scriitorul are curajul să treacă pe o bicicletă demodată prin faţa adolescenţilor prinşi între un veac şi altul, adolescenţii, elevii eterni dintotdeauna…
Daniel Dragomirescu notează, la început, despre roman: „Nimic deosebit în timpul serviciului meu este în mod cert unui dintre cele mai reușite romane pe tema întemeierii României postdecembriste care s-au scris din 1990 încoace și credem că merită să se bucure de atenția cititorilor avizați în materie de literatură și de istorie contemporană, în egală măsură”.
Varianta în limba engleză plasează cartea în circuitul universal prin colecția în care a apărut, demonstrând că literatura română are multe valențe și posibilități de ieșire în lume. De subliniat că prozatorul a adus o contribuție importantă prin cărțile sale la descrierea vieții profesorilor, a școlii aflată sub presiunea politicului atunci, acum și, probabil, în viitor. Este printre puținii care abordează acest domeniul al vieții oamenilor, care afectează alte persoane în perspectivă.
21 decembrie 1989, profesorul consemnează: „Peste cinci minute îmi închei serviciul. Colegul de sport se află deja în fața mea. La <<Europa Liberă>> zice, s-a anunțat numărul morților: mii! Arestați. Treaba a început și în alte orașe. Scriu în registru: Proces-verbal încheiat astăzi 22 decembrie 1989 cu ocazia serviciului la telefonul consiliului popular între orele 16-24. În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Predau telefonul în bună stare. Am predat, am preluat, semnat indescifrabil” (p. 52).
12 ianuarie 1990, o altă dată ieșită din cursul timpului, câteva  zile mai târziu:
„- Stimate coleg, sunt hotărât să mă înscriu la liberali. De țărăniști nu vreau să aud, sunt prea înrăiți, ăștia ne pun pe toți la zid de ajung la putere, numai că Vasilescu acesta, fost membru în comitetul județean de partid, ăla comunist, m-a respins categoric. Nu mă are la inimă atunci cu adunarea aia, dar nu mă las. Astăzi, după cercul pedagogic, cer audiență la președintele liberalilor pe județ. Adică cum, eu profesorul Naidină…” (p.71).
Din roman aflăm că unii au murit, împușcați la revoluția din 22 decembrie 1989, alții au luat alte direcții, bucurându-se de oportunitățile ivite. Brusc, mâncare nu se mai eliberează de la alimentara pe cartelă, oamenii își burdușesc plasele, profită, în primul moment, de noua situație. Parcă nu s-ar mai repeta libertatea abia ivită, cu toate euforiile și erorile ei. Frica intervine în gândirea lor de moment.
Cei tineri au viziunea lor:
„ – Povestea asta, dragă tată, zice Ionuț Nedelcu, student la Politehnica din Timișoara, poate continua până mâine dimineață. Pe cine crezi tu că mai interesează astăzi ce făceau tipii ăia puși mereu pe harță? Fă mai bine o încheiere trăsnet, una care să șocheze” (p. 76).