Urmașilor mei, copiii

Ploaia este bucuria copiilor,
Culori, mirosuri distincte,
 Ce semne ne aduce vara?
Un ghid ilustrat al armoniilor.
Fiece zi – o uimire.
Posedați suntem de intuiția particularului,
Infinitul ne produce greață.
Cum poate vocea Kostromarului?
Tristețea zorilor  la execuție.
A amurgului pentru un om părăsit.
A amiezii pentru un om flămând.


Din pânza  radioului – un glas hârâit.
Urmașilor mei eu nu le scriu,
Nu voi pleca într-un sicriu,
Umblând pe două-trei picioare,
Mai știi , chiar patru aripioare.
Oftează tânăra domniță, așteaptă în pat o linguriță,
Poate chiar o lingurea, ba mai vrea, ba nu mai vrea.
Sunt Zburătorul dacă vreau, ajung cu tine la Breslau,
Bea când ți-e sete Dâmbovița, să-ți pierzi suflarea și ființa,
Boul, vițeii se ajută, Casa Boborului este mai slută,
Alecsandri îmi este unchi din al Veneției rărunchi,
Astfel venii și eu aici, gură de rai, trai la bunici,
Cum se deschide între nori o poartă, văzui un picior,
Atât zării, pe loc crezui, de-atunci mănânc numai gutui.
Dar asta nu-i melancholie, albastră floarea e mai vie,
Albastră, roșie se-arată această inimă de fată.
Trecut-au anii ca și banii, acum bogați sunt doar golanii,
Ne cântă-acuma  și prohodul, ce dor mai are azi norodul?
Rondel trecut și tare dulce, pescarul prinde știu ce, știuce,
Dar nu se știe că un drum mai duce-n pipa cu tutun,
Când eu vă las întreagă-averea lui Dobrogeanu,  parcă Gherea,
știu codri mari de brazi, molizi, în mine tu nu mă închizi,
nu port nici plumbi, arginți, magnezii,
eu îl iubesc pe T. Arghezi , lacustrele bacoviene,
romanțele minulesciene, pe cronicarii lui Urmuz
ce au luptat și la Oituz. Cu Topârceanu facem jocul,
cum vine rima cu norocul, dar nu poate a fi uitat
ce-au scris domnii Maniu și Pillat, eu lui Barbu
Ion , am să-i ridic în marmuri un monument ci filigrane,
Dar mai trezește-te, Ioane.
Un melc se-mprieteni cu-n  diavol,
Melchiom, Melchior și Bravol.
În limuzină, Meluzina făcea amor cu mandolina.
A voi fără a vrea să voiești, vuiește
Codrul de povești.
Fraged și gingaș se naște omul,
Uscat și tare rămâne oul,
Nimic mai moale decât apă,
Lasă cortina să înceapă.



Un prieten numit Colibri

m-a rugat  să nu scriu poezii,
 am răspuns pe scurt. Împuns –
Să mor în haine de vară?
În Salonul gotic a intrat mein Gott,
Heil, strigă mica Nucșoară,  
Cineva îi trage un cot.
Unii spun, are o coadă ascunsă,
În Salonul Roșu se ivi  Ilici,
Care cânta dintr-o frunză
Imnul –sculați, pitici.  
Castraveții umplu câmpul
și roiesc după un semn,
ei formează batalioane,
o, my God, ce cap de lemn.
Nu scurmați sub monumentul
Lui Trax-Max, vine momentul,
Generalul Ohnehosen,
Interzise gestul – track.
Mă prinde mila maritimă, credeți,
O skilă, o bilă, o sculă fudulă,
Norii zâmbesc fără dinți,
Leșină-n picioare doi prinți,
Nevestele caută sub veste
Banii pierduți la Trieste,
Amanții mor doar de gloanțe,
Arhimede mă vede, ce vede?
Doar se repede și pierde.
La Roșiorii de Vede.
Caporalul nostru spuse,
Oameni suntem, vaci supuse,
Cărticică, cărticea,
Cui te adresezi mata?
Am găsit eu într-un cuib
Trei nagane , un șurub,
Nu-i popor de solitari,
Oamenii nu au biștari.
*********************************
A fost odată un căpcăun,
Care la suflet era bun,
Ordine, striga la ordin,
Avea șef pe Krasnomordin,
Disciplină,  el striga,
În cotoi splina plesnea,
Dragoste de curți și strezi,
Moale cobora-n  amiezi,
Energiile curgeau
Ca un lapte de bau-bau,
Din altare antice,
țipetele bahice,
în genunchi, cerea nea Cap,
alergam cu toții-n trap,
împrejurul dronelor,
țipetele clonelor,
brațele vânjoase rău
îl speriau pe Dumnezeu.
Șefi cu cefi să ne unim
și un Rai să reclădim
din beton, din fier, din sânge,
Lăcrămioară, nu mai plânge.



Timpul ca un câine

Timpul ca un câine latră uneori,
Trăiesc idei, mor cu idei, mai și trăiesc,
Dumnezeu a vrut pace, dar tot mai apar  răni grave
Pe suprafața pământului, este un om mai mare
Acest pământ, iar timpul latră la el.
În fața cui să-ngenunchiez, poate în fața mea?  
Poate mi-e sete doar de moarte?
 Poate vreau să intru în imperiul întunericului?
Fără spaimă. Nu este ceva eroic, dar nici să trăiești
În nemurire nu e ceva eroic.
Mai bine noi vom prinde infinitul chiar de coarne,
Așa, să-i rupem dinții, coarnele, să-l dezvățăm
De lunga sa domnie peste noi.
Eulalie, sunte și lumină, un idol se ridică și-apoi moare.
God gave a loaf to every bird, poftim. OK?



Trăia odată un om

Trăia odată un om,
Nu poți fi mereu  pom, nici dom,
Timpul nu alege, culege,
Poetul nu este concret, poate discret,
Fug de judecătorii dogmatici, flegmatici,
Aleg Gogol, Mateiu, Urmuz,
Par ursuz, nu sunt, râd de mine
Ca de orișicine, un ins roșcat-brun,
Fără urechi și tutun, vorbea, ce vorbea el
Poate spune pe scurt un cățel.
Am auzit că s-a procopsit cu rapăn,
A fost biciuit până ce i-a trecut mâncăriciul.
De atunci  este critic citit de un spidic,
În concluzie, poeții de treabă
Nu prind rădăcini, nicio grabă,
Vor urca în Cetatea  cu îngeri,
Aveți obiecții sau plângeri?



Teama de propriile gânduri
_______________________________
Teama de propriile gânduri
Te  poate duce în scânduri,
Propria ta poezie să fie o nerozie?
Dar o iubești. Ca pe o femeie plină cu defecte.
Viața se subțiază mereu, narcoticele
Te fac transparent, gândurile se văd ca oasele la radiografie,
știu că trăiești, iubito, deși vrei să mori în ochii mei,
nu vrei să fii iubită de mine, ei și?
Sub stâncile roșii sângerez, scriu poeme
De izgonire a duhului rău, nereidele te duc în adâncuri,
Asiști la propriul înec,  ei și?
Între pasiune și durere este o conlucrare firească.
Nu căutați femeia, anchetați-o, va spune totul în afară de adevărul simplu.
De obicei , dimineața, ne îmbrăcăm cu un fals caracter,
Seara îl scoatem , iar eu cobor în aceeași fântână,
Am să-ți povestesc  un vis, doar ascultă.
Să nu vorbim despre moarte, ea este singura taină adevărată.
Cine ești, m-am auzit rostind, ca și cum m-aș fi trezit din somn.