(Daniel Marian – Revelaţii, resuscitări, regrete – Ed. ECREATOR, 2018)

           Revelaţia absurdului prin manifestarea  repetabilă a imaginilor bine şlefuite  pe circumferinţa caruselului de idei, îmi întăreşte convingerea că mă aflu în atelierul maestrului de cuvinte, mereul  truditor în munca lui de Sisif spre a atinge înălţimile Kogaionului care, aproape de vârf  îi răstoarnă de fiecare dată conţinutul  castelului de închipuiri, pentru a-l reconstrui de la capăt.
           Volumul de poeme ” Revelaţii, resuscitări, regrete”, nu este altceva decât o luptă continuă  ce transcede din acea revoltă interioară a omului împotriva imperfecţiunii materializate, gata în orice moment să recurgă la resuscitări, reorganizări, refolosiri până la epuizare a cuvintelor  în forme mereu diferite, regretând  adeseori  postura ingrată a momentului  în care se află autorul: de critic sau poet.  
          Din acest motiv, scrierea lui Daniel Marian este un lung exerciţiu al resuscitărilor de esenţe, fiecare cuvânt pare investit cu o maximă precauţie ţinând cont, probabil, să atingă şi să treacă dincolo de hotarul imaginilor propriei lui revelaţii.    
            Volumul luat în discuţie scris pe vers alb, compus din 107 poeme armonios alăturate, îmi întăreşte convingerea că, îndârjit până la sânge şi prins în căpăstrul somnului cel leneş al unei ploi de vise, poetul nu are altă variantă de supravieţuire decât să bea din elixirul caiselor strânse  în căuşul palmelor realităţii şi ea,... atât de fragilă. (vezi poemul: ”nocturna 1”).


           Cumva, să nu o sfarme în mii de fărâme, simţind copacii ca ghimpi în tălpile cerului în zborul său spre absolut, ignorând cei şapte zei falşi, din sala podită cu 13 candelabre  şi luându-o pe şoselele vitregite de clorofila amiezii ca să ajungă la ziua de duminică, pentru a se mai naşte încă o dată,  finalul de drum îl dezamăgeşte profund: frumosule eden, unde sunt şarpele, femeia, mărul? (vezi  poemele: “urlet”,”zei falşi”,”şosele”, “poemul de duminică”).
           O ia din nou de la capăt, matematic, pas cu pas pe ritm de cântec stârnit de o durere zvâcnind  din albastru. Metamorfozat în cal, maestrul aflat undeva  după căpiţa aceea de cer, şi-a dat seama  că reuşita efortului  nu-i zămislită de vigoarea copitelor ci, de nechezatul inimii sale. ( vezi poemul ”cântec pentru scrierea poemelor”).  
            Uneori, fugind de sine ca să se ascundă într-o scoică, a aflat acolo misterul dispariţiei atlantidei sufocată  de arme, alcool şi tutun. Încuiat cu lacăte mari între lumină şi întuneric însă, doritor să evadeze din ape, nu a primit nicio instrucţiune în acest sens, ci doar un binoclu prin care să se asigure că mai găseşte pe undeva,… pământul. (vezi poemul,”şcoala modernă a atlantidei”).    
             Daniel Marian invită cititorul să participe efectiv la demersul său către absolut, prin versuri şi imagini de o rară sensibilitate, aferente  poemelor; “iluzie cu tonomat”, “poem în cartier”, “hergheliile”, “poemul hergheliilor”, unde, furat de traseul de pe marginea nopţilor albe, în căutarea fetei  morgana pe malul de vest al adolescenţei, va fi  prins şi întors  la începutul lunii septembrie de către  atotputernicul  Absurd, până la capacitatea  omenească de înţelegere astfel încât, pas cu pas, să o ia de la capăt-.   
     Din acest moment reîncepe calvarul metafizic al revelaţiilor cu un “ritual”, apoi “alergând din poet în poem”, prin univers “cu asterixuri  în braţe”, ignorând subversiunile şi trucajele îngerilor de ceaţă  gata, gata să fie înghiţit de potop, poetul  trezit la realitatea  destul de fragilă, doar cu binoclul  inimii în mâini este obligat să-şi caute “pasărea aceea  ce ne ciuguleşte din palma întinsă a gândului, -grăunţe iubirea-…”(vezi  poemele din context).
            Şi de aici, hai-hui prin necoacere la fel ca şi contele de snagov, deja bătrân pentru  o damă de caro, ne va face să înţelegem  că nu e fals acest tablou cu toamnă şi îndrăgostiţi! De aceea vom cădea repede în fotografii  pentru a ne vedea odată intraţi în contururi. (vezi poemele: “contele de snagov”,” încă nu se terminase lumea”,” mai bătrân 2”,”odată“, “poem cu muza”, “dama de caro”).
             Paşii poetului devin mai fermi, soldăţeşti  aş putea spune, salutându-ne pe un acord autumnal cu “nedrepte creşteri”, până în “a treisprezecea zi” când, ajunşi “într-un ţinut plin cu înţelesuri”, să ne dăm seama că universul de iarbă pe care călcăm este în permanenţă  hrănit de uitare. Recurgem  la post ca să ne întoarcem  prin vrăbii “înapoi la războiul de cuvinte” până în “sala de arme” unde, să luăm “o oră de repaos” pe unul din cele “13 candelabre subţiri” ca a doua zi prin „dorinţe”, să sărim de pe munte în „oceanul de febră”, “ la ordinul întâmplării”.(vezi poemele din context).
              Cititorul alăturat poetului, evitănd şi el “peştera cu pleonasme” dar, “cu capul în lună“, va rătăci prin crize şi apocalipse de tot felul până să ajungă  în a-şi aprinde o ţigară “înainte de a muri cuvântul”, licărind şi acesta cu o ”veioză la căpătâi”, către un înger aflat “la o răscruce de suflet” gata să-şi înfrunte moartea cu sabia unei lacrimi din “albastrul cel mai albastru”. ( vezi poemele din context).
             Discursul poetic al cărţii poate fi interpretat şi reinterpretat la nesfârşit, în orice circumstanţă, având ca structură o adevărată  matematică a cuvântului, reetalonat de propria lui sensibilitate.
             Una peste alta dar, Daniel Marian criticul de faţă, ne obligă să dăm  frâu liber imaginaţiei nutrind şi noi  speranţa că, odată  parcurs cu atenţie volumul  vom găsi  acea  formulă magică prin care să putem  defini sau, cel puţin delimita un contur absolut necesar …, al absurdului.