Mariana Petrache – „Aştri rătăciţi”, Ed. Ecreator, Baia Mare, Colecţia Poesis, 2018

Cu o poezie cât o punere a sufletului pe tavă ne provoacă poeta Mariana Petrache în cea de-a doua sa carte, „Aştri rătăciţi”, cu o poezie în care sentimentul primează, cuvintele folosite-n poem fiind realmente penelul cu care trasează tuşe groase şi sigure, trădând îndelungul exerciţiu şi multa aplecarea supra hârtiei.
Născută-n Maramureşul Voievodal de Buna Vestire şi statornicită-n Sălaj, poeta aduce-n scriitura sa vestea bună a cuvântului înnobilat, iar aplecarea ei asupra metaforei şi îndelunga şlefuire a acesteia (pre)vesteşte un volum capabil să definească o personalitate deja bine conturată, una care, în numai doi ani (pe)trecuţi de la debutul editorial – „Pânza de vise” – a trăit profund actul artistic şi a făcut deja pasul către ideea de management cultural, numele ei apărând ca şi coautor la mai multe antologii literare.
Volumul „Aştri rătăciţi” duce cumva mai departe ideea în jurul căreia Mariana Petrache şi-a clătit până acum concepţia artistică, centrul de greutate al textelor ei căzând nemijlocit pe ideea de introspecţie, o altă lume fiind relevată lectorului.


Paradoxal, tocmai aceste vederi în profunzime provoacă, din această incitare născându-se o mai altfel de relaţionare cu cel în faţa căruia îşi relevă scriitura, una bogat codimentată cu artificii stilistice menite să (re)confirme faptul că poeta a atins acel nivel de măiestrie care-i îngăduie să subscrie cumva experimentelor poetice contemporane.
Ea scrie c-o uşurinţă debordantă, abordează cu naturaleţe orice temă, respiraţia poetică fiind una superioară şi de confesiune absolută.
Interesantă îmi pare a fi ideea - (deloc) insolită în ultima vreme – de a-şi face un soi de „Cuvânt către cetitoriu”, gest desprins cumva din larga pătură a scriitorilor simpli, nivel pe care l-a depăşit, dar de care nedrept pentru propria operă îmi pare a fi încă ombilical legată.
Această apartenenţă riscă să-i amprenteze demersurile, totul putându-se întoarce ca un adevărat bumerag, deşi ea, în bunătatea şi frumuseţea ei interioară, găseşte natural şi firesc gestul.
Consider că nu era nevoie de această explicare a cărţii, pentru că fură parte din bucuria descoperirii acesteia.
Volumul „Aştri rătăciţi” poartă amprenta unui artizan care abordează cu uşurinţă orice gen poetic, fapt altfel salutar, dar şi plin de responsabilitate, deoarece trădează nu neapărat (ne)statornicia, dar lasă să se (între)zărească faptul că poeta încă nu ştia stabilit propria cale, n-a înclinat definitoriu balanţa către un anumit gen.
Adoptând liminara sinceritate, făcând din ea chiar un stindard, poeta stă dreaptă în faţa cuvântului, din această adevărată dezbrăcare de sine născându-se abandonarea firească a egoului şi subliniarea până la afirmare a adevărului personal, de data asta echivalat ca fiind un ultim şi imuabil adevăr: „E atâta toamnă-n noi şi-n jurul nostru/un deşert cu vise s-a întins,/plouă cu lacrimi şi amăgiri/E prea târziu pentru noi,/e prea devreme să pleci./Atâtea gări stau părăsite,/la întoarcere cum mă vei găsi?” (Ascultă-mă), sau: „Puterea vântului m-a dus în lumea largă,/O aprigă furtună de tine m-a desprins,/Eram ca frunza dezlipită de pe creangă/Zvârlită în amurg, în focul încins” (Ceaţa din sufletul nopţii), sau: „Cu dalta m-ai sculptat în gânduri/cliplind pe tâmpla ninsă riduri,/îngenuncheaţi pe trepte-n catedrală,/scriem pe pânza inimii cu cerneală” (Clipe interzise).
Însetată continuu de veşnicul început - al propriului destin poetic, al fiecărui volum, al fiecărui poem sau vers în parte -  Mariana Petrache se răstigneşte continuu între material şi spiritual.
Tema iubirii e obsedantă-n scriitura ei, iar din amalgamul acesta de trăiri oscilatorii descoperim un filon liric de substanţă, vocea ei definindu-se tocmai din această ciudată şi inedită abordare a perspectivei carnale, totul statuat prin diferite stări, elemente, acţiuni sau simţiri.
Poeta vibrează la tot şi la toate, se asigură continuu de faptul că metafora ei încolţeşte şi rodeşte, apoi îşi divizează interesant mesajul tocmai prin abordarea multiplelor teme, dar şi prin trecerea temelor principale prin tehnici diferite.
Marcantă rămâne depersonalizarea cuvântului în poem, aceastea umanizându-se cumva prin pierderea de sensuri şi renăscând în forţă în fiecare vers în parte, în fiecare imagine.