Dacă spun Maramureș, nu mă refer la actualul județ și nici la actuala configurație administrativă a unui teritoriu delimitat așa de regimul comunist prin Reforma administrativă din februarie 1968, în care sunt incluse 4 ”țări” sau zone etnografice: Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Codrului și Țara Chioarului, ci exclusiv la ”Țara voievozilor - țărani” , la străvechiul spațiu al Maramureșului istoric, situat în dreapta și în stânga Tisei.
    Locul la care mă refer este, pentru mine, un topos fabulos și fascinant. Tradițiile sale, folclorul, graiul, cultura, arhitectura locuințelor și straiele oamenilor, dar mai cu seamă moșii și strămoșii ce-și dorm somnul de veci în țintirimuri l-au plăsmuit să fie așa.
    E un spațiu încărcat de … istorie, căci de aici au descălecat Dragoș și Bogdan, întemeietorii statului medieval ce s-a numit Moldova. Și tot de aici, mai exact din Ieud, peste aproape un jumătate de mileniu, s-a strămutat în Țara Năsăudului una din ramurile familieiChindriș, una dintre cele mai numeroase și mai onorabile familii din sat, care l-a dat țării pe poetul Andrei Mureșan, adică moroșan, autorul imnului Deșteaptă-te române!
    Când spun Maramureș, mă gândesc apoi, volens-nolens, la salba de ”catedrale gotice din lemn”, micuțe în dimensiuni, dar monumentale în configurația lor arhitectonică, biserici care, cu turnul lor ascuțit, spintecă cerul, spunându-ne că numai prin ele omul poate avea acces la transcendența divină, că numai prin Biserică creștinul poate intra în Împărăția Cerurilor.


    Apoi, când spun Maramureș, mă mai refer și la singurul spațiu din întreg teritoriul locuit de români în care fiecare familie sau neam, cum s-a spus și încă se mai spune prin aceste locuri, se individualizează în comunitate nu atât prin nume și prenume, ci, așa ca la vechii romani, prin poreclă, supranume sau cognomen. Gândindu-mă la ele, nu opt să nu mă gândesc la istoricul Ioan Mihaly de Apșa, cel care, pe la 1900, în culegerea sa de Diplome maramureșene , a făcut cunoscut lumii originile aristocratice ale acestor neamuri de plugari, obârșii confirmate oficial, încă din secolele al XIV- lea și al XV-lea, prin diplome scrise pe piele de vițel, întărite cu peceți regale, cu blazoane și efigii identitare, care certificau noblețea străveche a originilor lor.
    Când spun Maramureș, îmi mai vin în minte, de pildă, cuvintele consemnate în acele ”cărți de onoare” ce te întâmpină în tinda fiecărei bisericuțe de lemn, ce conțin neprețuite superlative formulate de oameni de seamă din țară și de aiurea, cum ar fi cele ale lui Constantin Noica, care compara zestrea acestor locuri și neamuri cu ”cu firmiturile unui banchet al zeilor” , ori cele exprimate de reputatul antropolog japonez Minoru Nambara, care avea certitudinea că ”Maramureșul este satul primordial, iar țăranul maramureșean este omul primordial în nobleța sa princiară” .


    În fine, când spun Maramureș, de bună seamă, mă mai gândesc la cel mai nordic loc din țară unde, după cum ne asigură istoricii, au trăit dacii liberi, necuceriți de legiunile romane, și care integral, în ciuda acestui fapt, fără a fi constrânși în vreun fel, au asimilat limba latină. Și gândul mă mai duce la acei strămoși care, prin a doua jumătate al veacului al XIV-lea, viețuind în mănăstirile din Ieud ori Peri, ne-au lăsat moștenire, cu mult înaintea Scrisorii lui Neacșu din Câmpulung, primele scrieri în limba română! Numai că ele erau cu caractere chirilice, iar nu italice.


Așadar, cu toate că s-ar putea spune mult mai multe lucruri de ținut minte despre acest spațiu fabulos, aș mai semnala doar că, neîndoielnic, atunci când mă gândesc la Maramureș, mă refer mai întâi la vechiul Comitat al Maramureșului, al treilea ca mărime din fostul Imperiu Austro-Ungar, care se întindea înainte de Marea Unire, pe o suprafață de 10 355 km2, și din care numai a treia parte, din păcate, o mai regăsim în trupul actual al României, în vreme ce restul a fost înstrăinat mai întâi Cehoslovaciei, în urma Tratatului de pace de la Paris din 1920, nesocotindu-se vrerea moroșenilor din dreapta Tisei de a trăi în granițele României Mari, un deziderat ce a fost exprimat categoric de ei la 1 Decembrie 1918.
Gândindu-mă la Marea Unire, acum în anul centenar, nu pot să nu mă refer și la oamenii acestor locuri care, în noiembrie 1918, indiferent că se găseau în stânga ori în dreapta Tisei, s-au adunat și și-au ales delegații pe care i-au împuternicit solemn , prin credenționale,  să participe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și să voteze Unirea.


Or, puțină lume știe, chiar și printre cei informați, că în acele momente istorice frământate, dar și sublime, dintre cei 25 de delegați cu credențional la purtător nu mai puțin de 7 erau ieudeni! Așa că, pentru a le cinsti memoria, mai cu seamă în acest an aniversar, este o datorie morală să ne aducem aminte de ei. Așadar, cei 7 delegați cu obârșii în Ieud au fost: avocatul Vasile Chindriș, doctor în drept și președintele ales al Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș, șeful delegației care – fiind îmbrăcată în superbe haine de iarnă, cu cioareci și gube albe – a fost onorată să se afle în fruntea alaiului de delegații din tot Ardealul și să depună prima, în Sala Unirii, credenționalele maramureșenilor.
Un alt ieudean din delegație a fost preotul greco-catolic Simion Balea, ce-și avea descendența în străvechea familie a Bălenilor, care slujea în Săpânța, în calitate de reprezentant al Cercului electoral Teceu-Săpânța.  Apoi, din cei 5 delegați ai Cercului electoral Iza-Vișeu, plugarul Vasile Pleș și preotul greco-catolic Artemiu Anderco- cel care după Marea Unire a descoperit în podul Bisericii din Deal, cea mai veche biserică din lemn  din Maramureș, Codicele de la Ieud, un document inestimabil pentru cultura și istoria noastră, pe care l-a donat Academiei Române- erau tot ieudeni.


Puțini dascăli din vechiul sau noul Maramureș știu că în acea delegație erau doi confrați de-ai lor, ambii din Ieud. E vorba de profesorul de limba română Ioan Bilțiu Dăncuș și de învățătorul Grigore Țiplea. În fine, al șaptelea ieudean din delegație a fost Florentin Bilțiu Dăncuș, unul dintre cei trei ofițeri ce reprezentau Garda Națională a Comitatului Maramureș. E de reținut că Ioan și Florentin Bilțiu Dăncuș erau copii ”dascălului arhetipal Petru Bilțiu Dăncuș”, cum inspirat l-a definit dr. în istorie Ilie Gherheș. Această legendă vie a Maramureșului și a cauzei naționale a lăsat ”cu limbă de moarte”, adică printr-un soi de testament, celor 6 copii ai săi –Ioan, care a fost și dascăl de franceză și jurnalist, Mihai, care a fost ofițer în marina austro-ungară, ucis în luptele din Marea Adriatică, Florentin, tot ofițer, Traian, care a fost pictor, cunoscut nouă prin tabloul Am fo' ș-om si, și Elena, care a devenit profesoară- tulburătoarele cuvinte: ”Copii! V-am crescut români! Decât să știu că vă lepădați de limbă, de lege și de neam mai bine va-șui scoate ochii de pe acum să cerșiți din casă-n casă! Să nu uitați!”


În final, gândindu-mă la acest Maramureș, îmi revin în minte vorbele memorabile rostite de un alt fiu al Ieudului, preotul greco-catolic Grigore Balea, cel care în timpul comunismului a fost unul dintre cei mai străluciți dascăli pe care i-a avut în toată istoria sa fostul Liceu Pedagogic din Sighet. Venerabilul sacerdot și cărturar, care nu s-a bucurat în ultima sa parte a vieții de recunoștința pe care cu prisosință o merita pentru binele făcut multor maramureșeni, ori de câte ori avea ocazia îl parafraza pe Ioan Slavici, care afirmase că ”pentru români, soarele răsare de la București” , amintind celor ce doreau să-l asculte că ”pentru toți maramureșenii, soarele naționalismului răsare de la Ieud!”
Quod erat demonstradum. Iar cine-i interesat și de alte informații, poate consulta, printre altele, cartea lui Ilie Gherheș Maramureșenii și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Editura Gutinul, Baia Mare, 2017.