Ultimul sărut
Fugea, nebuna,
Fugea în draci.
Fugea, nebuna,
Fugea spre un vraci...
Cu pletele-n negrul
Nopții de tuci
Fugea către templul
De după cruci
Şi pămîntul uscat
Sîngele-i sorbea
Prin călcîiul crăpat
Lacrima-i seca.
Fecioară să-mi fii
Pe-un tărîm de infern,
Scrijeită în carne
Şi în dorul etern!
Fugea, nebuna,
Prin labirint.
Fugea, nebuna...
Îmi doream s-o cuprind.
Ajunsă-n hotarul
Cu timpul trecut
Simțise altarul
Şi-un ultim sărut...
O ultimă umbră
Şi fata se-opri.
În clipa funebră,
Pe veci poposi.
Rămîne-vei pură,
Copilă nebună,
Căci zeii ştiură
Să-ți pună cunună
Şi să te recompună
Din lacrima străbună!
Iubiri absurde
Mi-ai aşternut primăvara la picioare
Cu pătimaş sărut dintre izvoare
M-ai dezgolit de frici şi deznădejdi
Timidă, îmi conjug verbul „Îmi eşti”!
Să ne iubeam absurd, albastru şi nebun
În vise ce-mi doream să nu se năruie în fum
Ştergîndu-ţi urma paşilor greoi
Să nu găseşti nicicînd drumu’ spre-napoi
Fii forţa care mă ţine în magie
Şi-am să-ţi dedic cea mai frumoasă elegie
Condu-mă în incontrolabilul miraj
Să facem din iubire – singurul partaj
Fii trubadurul meu şi cîntă-mă-n refrene
Să pot să-mi scrijelesc numele tău pe vene
Te voi păstra în imperfecta-mi lume
Şi fi-vom doi nebuni, în trei volume
Dor
zîmbete obscure
trăiesc
obosită în rouă
mîini de suflet mă-nconjor
dor de frunze nesărut
roșu dor de ducă anotimp
vis de Tată străbătut
dor în taină
din rană sînge împrumut
să fi fost odată noi
să fi fost odată...
să fi fost odată doi
Fericire de moment
Nu te îmbolnăvi din neiertare! De ură!
De nepăsare! Nu te îmbolnăvi dintr-o singură lovitură!
Ai încercat vreodată să-ţi ierţi cel mai crunt duşman?
Ai încercat să ierţi persoana dragă care te ignoră total?
Să-l ierţi pe cel care te doare, pe cel ce-ţi oferă nepăsare?
Să ierţi pe cel plecat, pentru ca tu să reînvii?
Să ierţi pe Cel ce ţi l-a luat, pentru ca mai apoi să-L poţi slăvi?
Ai învăţat să ierţi persoana care nu ţi-a spus, în cuvinte, „te iubesc”?
Care nu ţi-a mărturisit nicicînd, prin vorbe dulci un „te doresc”?
Ai învăţat, pînă acum, cum să plîngi alături de cel de care nu îţi pasă?
Să-ţi ierţi nopţile reci, şi triste, şi pustii, de singurate deasă?
Ai învăţat cum să iubeşti fără s-aştepţi ceva la schimb?
Să fii în vîrful piramidei, însă la fel de-umil?
Să fii sărac, dar în acelaşi timp, mult mai bogat
decît orice persoană, cu-averi de neegalat?
Ai încercat să înţelegi iertarea ucigaşului singurului tău frate?
Ai încercat să te împaci cu pierderea Tatălui,
cu care, chiar şi cînd te certai, erau clipele tale preferate?
Să trăieşti singur, înconjurat doar de oameni frumoşi, de omenie, şi totuşi, care-n
noapte te părăsesc, abandonîndu-te-n agonie?
Ai încercat să-ţi uiţi viitorul, pentru o zi,
Şi-n față, durerii, în zeflemea să-i rîzi?
Să cobori iertarea de la rangul divin
Şi să-ţi însuşeşti fericirea prin clipele ce-ţi vin?
Ai încercat vreodat’ să-ţi ceri iertare şi de la fapta încă nefăcută
Să îţi iubeşti aproapele care te persecută
Să nu-ţi laşi sufletul să-ţi impună limite-n calea iertării!
Să faci dragoste din iubire, dezlănţuit în puritatea stării?
Ai încercat să nu-ţi mai pese de bîrfa celui pătat
Care la cea mai mică greşală, a fost primul care te-a judecat?
Te-ai aşezat, vreodată, liniştit
Pe patul de moarte, pregătit
De ultimul discurs, iubitei, şoptit?
Ai încercat, în astă viaţă,
Singura credinţă s-o ai în umilință
Iar datoria unică – să fii bun, în astă existenţă?
Dar să spui, cînd îți vine, curat
Te iubesc! Îți mulțumesc! Iartă-mă! Nu te-am uitat?
Dar să nu trebuiască, într-un mod anormal
Sub fericirea ta să fii artificial?
Ai încercat, atunci cînd îți vine să-njuri
Să te gîndești c-acele vorbe-s cele mai mari torturi?
Ai reușit să zîmbești grațios
Cînd ți-ai dat seama că ești mințit pe față, la modul cel mai prietenos?
Da! Cred în fericirea de moment!
Cred în iubirea celui absent!
Cred în clipă şi în destin!
Şi mai cred în lumea din care provin!
Cred în frumusețea vieții prea scurte
Cred că cine te place, va sta să te-asculte
Îmi place să cred în omenia omului
Şi-am să cred cu tărie în forța binelui
Aripi cusute
Îmi mîngîie tîmpla vifor din creastă
Mi-adun gîndul şi doru-n batistă
Cu tine să fiu în marea albastră
Cîntă-mi, iubire, să nu mai fiu tristă
O speranță cît un munte de mare
Jalnic răsună din depărtare
Mă goneşte-n ale mării hotare
Unde-nnotăm pe-acord de chitare
Să-mi coşi o aripă c-un val împletit
La tine s-ajung în zbor infinit
Aruncă-mi din mare-un sărut ruginit
Spre creasta din zare, pe un fir de nisip
Şi cîntă-mi de dor, de jale, de ducă
Şi cîntă-mi suav, să cred că-s nălucă
Şi-am să te-ascult, cu dor şi cu jale
Visîndu-mă doar în brațele tale
Stări
Nu-mi spune "Rămîi, copilă! Nu mai pleca!"
Demult am ieșit din starea de visare
Refuzînd variantele de-a evada
Închizînd inima-n diferite sertare
M-am pomenit pustiită-ntr-o tristă iarnă
De orice stare de suspin adînc
Goală m-am trezit, aruncată în bernă
Tu ai plecat cu orice umbră a mea de veșmînt
Prin ochii-nghețați, totul îmi pare bizar
Lume 'mpovărată de-aceleași probleme
Eu îi privesc şi-mi pare totul hilar
Fugit-au departe sentimente eterne
Să evadez, să fug, să scap
Să re-nvăț să simt tot ce doare
Să scap, să fug, să evadez
Cînd totul în jurul meu moare
Convertiri
Ce companie proastă sînt
Mă mir cum de mă mai suportă lumea
În noaptea cruntă simt doar vînt
Cînd sinele-mi vorbește-aiurea
M-ascund în spațiul dintre portative
Şi stau doar eu, cu mine şi o notă
Totul îmi pare-atît de relative
Drumul îmi este unica Golgotă
Mă convertesc în propria-mi singurătate
Teribilă-i mirarea-n Univers
Mă ştiu doar eu, şi nu-n totalitate
Sînt doar un gînd, o lacrimă, un vis neşters
Nu am curajul de-a conviețui cu mine
E întuneric, e răcoare, e pustiu
Mi se prelinge viața, şi tot ce-mi aparține
Se-nchide sumbru, într-un imens sicriu
Se joacă demoni cu mintea mea bolnavă
În intunericu-așternut în jurul meu
Mă regăsești căzută şi puhavă
Mă scuturi, mă ridici
Şi mă întorci cu fața
Spre unicul Zeu
Amintiri peste fulg
Rătăcită-am ajuns într-o iarnă
Tu ai plecat tot în 'cel anotimp
O adoram, cum ştia să aștearnă
Amintiri peste fulg, pe chipul meu tîmp
Aceiași fulgi acum se așază
Pe-un negru pămînt, pustiu şi-nghețat
Sufletu' mi s-a-nchis, şi tot ce urmează
Va fi urlet spre stele, dintr-un cer înnorat
E-a treia iarnă a despărțirii noastre
E iarna în care-am să dorm ne-ncetat
Dorm tristă, absentă, hoinărind printre aster
Căutînd dimineața un hogeac
Mi-s paşii-atît de grei, şi-aş vrea să plutesc
Să nu-ți sfărîm oasele goi şi-nghețate
Clădit-am în mine lăcaş dumnezeiesc
Așteptîndu-mi pedepsele ce-mi vor fi date
Lacrimi neplînse
În visuri te-am strivit între gene
Ca pe ultima lacrimă neplînsă
Dar veneai, pătrunzîndu-mi prin vene
Mi-erai boală - incurabil ascunsă
Te-alung mereu şi repetat îmi vii
Te-alung... iar tu îmi dai dureri în suflet
De-ai să te-ntorci, de-a pururi să rămîi
Veninu-amărăciunii îmi e incomplete
Tremur! Îmi este mult prea frig acum
Mi-ascult tăcerea ce-n tin' s-a zămislit
Mă-nvăluie dorința ca un fum
Mă-nvăluie. Mă sugrumă. Mă doare cumplit
Fă-mi ziua mai frumoasă ca visul
Sărută-mi umbra pașilor timizi
Fii buza care-mi mîngîie plînsul
În lacrimi neplînse să mă închizi
Capitole
Privește pămîntul cum zboară din mine
Un alt capitol se încheie-aici
Mi-e-atît de rău, şi totuși, atît de bine
Din amintire, sălbatic, tu mă ridici
Zvîcneşte în mine-un sentiment ce re-nvie
Senzații că-s trează şi redeschid
Un alt capitol, c-o nouă melodie
Carnea mi se transformă în roşu fluid
Un alt compromis voi face cu mine
Capitolul nou - secunda-a ucis
Pe-un şevalet dansează verbe sublime
Şi totuși... timpul e-atît de imprecis...
Speranța-mi renaște-ntr-un gînd efemer
O literă pustie-mi şopteşte la geam
Mi-aduce Odiseea orbului Homer
Să fug din aventura capitolului ce-l lungeam