Vasile Muste – „Însingurarea îngerilor”, Editura Grinta, Cluj – Napoca

(Re)cunoscut îndeosebi drept însufleţitor al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, perceput ca poetul care cântă şi descântă copilăria şi mirajul acesteia, Vasile Muste a devenit o victimă a celor care-au întocmit „Istoria aforismului românesc contemporan”, lucrare lansată prima dată în Italia.
E drept, subiectivitatea antologatorilor de orice fel este cumva îngăduită şi acceptată, însă cum lucrarea a apărut sub auspiciile şi patronajul cultural al Academiei Române din Roma – Editura Genesi din Torino - orice comentariu este de prisos, fiind evident în acest caz amatorismul.
„Îngrijit” de Alina Breje şi Fabrizio Caramagna, cu o prefaţă a celui de pe urmă, volumul „document” are autori mai mulţi morţi decât vii, unul din marii nedreptăţiţi prin neincluderea într-un asemenea volum fiind poetul Vasile Muste cu volumul „Însingurarea îngerilor”.


Este primul volum închegat realmente din versuri aforism al acestuia, unul dintre puţine realmente astfel clădite-n zilele noastre, iar cu astfel de fulguraţii de gând Vasile Muste ne-a ademenit mereu în celelalte cărţi ale sale.
Inevitabil, cea mai cunoscută îmi pare a fi poemul „Eminescu” din volumul „Satul de tăietură va muri”: „Limbii Române/Gura de rai”.
Scurt şi concis, totul fiind redus la esenţă!
Ei bine, acest volum este cu adevărat unul surpriză - dar ce nu e la Vasile Muste de-o prospeţime spectaculoasă?! - el fiind o trecere elegantă de la acel „dramatism discret” pe care i l-a subliniat Daniel Corbu la o personală filosofie existenţială, una prin care-şi desconspiră o mai aparte percepţie a realului sub povară plăcută a întoarcerii-n timp, vremea şi mitul copilăriei părând a veni din vremuri imemoriale.
Ei bine, de la acest „topos inconfundabil, uneori ostracizat, niciodată idilic”, după cum nota Ion Vădan, Vasile Muste provoacă lectorul mai mult ca oricând şi face din acest nu un simplu spectator la actul artistic, ci un complice la împlinirea acestuia.
Este trecerea prin care declanşează propria combustie internă, dar nu dintr-o anume stare de rău existenţial ci dintr-o raportare directă la spaţiu şi timp, între aceste două extreme fiind loc nemăsurat pentru amintirile consistente din vremea copilăriei, stampe care-l urmăresc obsedant şi care-i marchează prezentul şi trăirile acestuia, ca o închinare poeziei, această formă evident superioară de confesiune.
Mereu dezbrăcându-se de sine şi pe sine însuşi de trăiri, Vasile Muste rămâne ancorat în liminara sinceritate, proces posibil numai datorită anulării egoului şi a impunerii propriului adevăr ca fiind unic.
Astfel îmbracă haina înţelepţirii, împărtăşirea cunoaşterii venind de la sine: „Nici fire de iarbă nu sunt atâtea pe pământ câte biserici de lacrimi au ridicat părinţii pentru copiii lor”, sau: „A te pierde pe tine însuţi este cea mai mare pierdere din câte există pe pământ”, sau: „Somnul e un cimitir cu morminte deschise”, sau: „A f iertat înseamnă a fi condamnat să trăieşti. Iată de ce iertarea este pedeapsa supremă”, sau: „Abia atunci când lăsăm totul în mâinile timpului suntem vrednici de plâns”, sau, cutremurător: „Fericit cel ce poate privi în minunaţii ochi ai copiilor”.
Aproape testamentar Vasile Muste spune totul despre substanţa acestei cărţi într-un singur gînd: „Cel dintâi argument al veşniciei noastre este faptul că suntem atât de trişti”.
Pentru el aforismul de dezvăluie ca fiind un alt mijloc de expresie poetic, toate acestea putând fi uşor strecurate care versuri de sine stătătoare în poemele sale de respiraţie, tocmai din acest joc şi din aceste intarsii de imagine în imagine născându-se proiecţii lirice de ţinută.