Piesă de teatru într-un act

Decorul: Camera de lucru a înțeleptului, un birou pe care sunt împrăștiate mai multe cărți, un scaun pentru birou, iar într-un colț al camerei se află o măsuță, un scaun, o canapea.
Personajele: Înțeleptul, Alcoolul, Bețivul, Conștiința bețivului, Femeia, Mincinosul, Minciuna, Adevărul, Domnișoara, Omul Lacom, Lăcomia, Cumpătarea, Invidiosul, Nevasta, Moartea, Copilul, Vecinul, Solistul, nuntașii, îngerii. figuranți.

Scena I

Înțeleptul 1 (se află pe scaun, la birou și caută prin cărți. Pe birou se află o plachetă pe care scrie înțeleptul. La un moment dat se ridică și se plimbă prin cameră rostind): Puternice sunt viciile, Doamne! Cum mănâncă ele trupul și sufletul omului! O clipă îl ia de mână de parcă l-ar mângâia, pe urmă îl leagă la ochi și-l târăște prin toate mizerile. Când omul devine aprope neptincios îi dezleagă ochii, îi eliberează mâinile și-l lasă să se târască fără niciun echilibru spre gura morții. Atunci, abia atunci, începe agonia. Omul oscilează între viciul ce l-a ros pe dinăuntru ca un vierme și îndreptare, oscilează între păcat și virtute, între moarte și viață, între blestem și bucurie.

Omul este asemenea lui Faust, personajul din drama lui Goethe ce-i poartă numele. El își dorește să trăiască o clipă în brațele plăcerii lumești și face pact cu răul, cu viciul care-i soarbe sufletul treptat. Oare se poate elibera omul de viciile ce l-au înlănțuit? Virtutea dragostei stă mărturie că omul poate acest lucru. Exemplele din Sfânta Scriptură și Viețile Sfinților sunt nenumărate. Până și în Faust a biruit dragostea. (Se apropie de birou. Se așază pe scaun. Răsfoiește câte o carte.) Zilnic îmi bat la ușă tot felul de oameni. Vin la mine ca să găsescă o ieșire din întunericul în care au intrat. Au aflat că mi-a rămas moștenire de la unchiul meu, părintele Ion, o bibliotecă plină de cărți, cărți ce le-am studiat din fragedă pruncie. Fiecare om ce-mi bate la ușă are povestea lui. Fiecare om alternează între îndreptare și îndărătnicire. Într-o zi mi-a bătut la ușă un bețiv. (Înțeleptul se ridică de la masă și părăsește scena.)
Înțeleptul 3 (răsfoind câteva cărți) – Bețivul și Conștiința lui, câte au mai pătimit din cauza Alcoolului. (Rămâne la masă și se adâncește în studiu.)
Conștiința ( vine împleticindu-se și ea și bețivul, se împiedică, dar nu cade, merge împleticit, sughiță, se dezechilibrează aplecându-se în față până pe vârfuri, pe urmă își dă pe spate până pe călcâie, se clatină într-o parte și în alta.  Atât conștiința, cât și bețivul au în mână câte o sticlă cu băutură.  Se apropie cu greu de măsuță, așază sticlele pe măsuță, se aruncă în câte un scaun de lângă măsuță și conștiința spune replicile în timp ce bețivul stă, studiază sticla etc): Nu mai beau. (Sughiță.) De azi nu mai beau! (Sughiță.) M-am hotărât! (Sughiță.) Da. Nu mai beau! (Pare că adoarme. În cameră își face apariția alcoolul cu o sticlă de băutură în mână și se apropie de conștiință îndemnându-o să nu renunțe la viciu. Alcoolul e îmbrăcat într-un tricou pe care scrie ALCOOL. Poate imita pe bețiv la mișcări.)
Alcoolul (punând mâna pe umărul conștiinței și întinzându-i sticla): O singură înghițitură.
Conștiința (tresare, pe urmă sare de pe scaun depărtându-se puțin și trăgându-l după ea și pe bețivul care aproape cade): Nu, nu mai beau!
Alcoolul (venind după bețiv) Cum? Mă trădezi tu pe mine?
(Conștiința cu bețivul se îndepărtează cu greu, alcoolul aleargă după el, la fel e pe toată perioada dialogului.)
Conștiința: Nu mai vreau să beau!
Alcoolul: Mă trădezi tu pe mine, pe mine cel care ți-am fost mereu alături, pe mine cel care te-am însoțit pretutindeni?
Conștiința: (ferindu-se de el): Nă, nă, nă! Nu mai beau! Nu poți să mă ispitești. (Se împiedică și cade, atât ea, cât și bețivul.)
Alcoolul (Se apleacă spre conștiință, urmărind-o, în timp ce acesta se târăște în șezut, înaintând cu spatele, asemenea și bețivul): Mai știi momentul când toți te-au părăsit? Erai singur. Doar eu ți-am fost alături.
Conștiința: (târându-se cu spatele în șezut) Da, dar acum nu mei beau.
Alcoolul: Măcar o înghițitură.
Conștiința: Nă, nă nă! Nu mă mai păcălești tu pe mine.
Alcoolul: O înghițitură.
Conștiința: (ridicându-se și alergând în alt colț al camerei, râzând):  Te-am păcălit.
Alcoolul: Tu, pe mine? Cu ce să mă păcălești? Te-ai păcălit pe tine că te poți descurca fără ajutorul meu. Fără mine ești terminat, terminat. (Se apropie de el. Bețivul și conștiința cad. Alcoolul o ia de mână pe conștiință.) Uită-te la mâinile tale! Îți tremură. Până și ele au nevoie de mine ca să li se potolească tremurul. (Conștiința trăgând și pe bețiv de sfoară se lasă ridicată de alcool și purtată spre scaunul de la măsuță. Se așază. Alcoolul lasă sticla pe masă și se duce la mijlocul scenei rostind.)
Alcoolul: Toți au nevoie de mine. Ce zarvă a mai fost la nunta din Cana Galileii când au rămas nuntașii fără vin. (Se așază la masă pe un scaun.)
Solistul (vine pe scenă și strigă): Nuntă măi!
Nuntașul 1 (își face și el apariția odată cu solistul): Unii oameni uită să vadă Taina Nunții, cum Bunul Dumnzeu întemeiază o familie, căci „...Prin inel s-a dat lui Iosif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului; prin inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat spre fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras, mâncând, să ne veselim.” Uitând să vadă Taina Nunții se pierd în cele lumești, în vinul ce tulbură mintea și sufletul.
Solistul: (Cântă cu o sticlă în mână.) „Uite așa aș vrea sa mor, / Cu paharul lângă mine, / Cu cobzarul lângă mine, / Uite așa aș vrea să mor, / Într-o crâșmă din Obor, / Să-mi scriu când o fi momentul, / Cu vin roșu testamentul, / Uite așa aș vrea să mor. / Să-i tragem o beție, / Beau! Beau! Beau! / De pomină să fie, / Beau! Beau! Beau! / si după o saptamană, / Beau! Beau! Beau! / Să mor cu sticla-n mană.“
Nuntașii 2 și 3 (apar pe scenă): Nuntă măi!
Solistul cântă hora: „Bună ziua oameni buni la, la, la“ ( Se aude hora și câțiva nuntași dansează preț de două minute până ce muzica încetează.)
(Nuntașii se apropie de masa pe care se află sticla. )
Nuntașul 2: Să bem vin până vom începe din nou jocul. (Un nuntaș pune mâna pe sticlă, pe urmă strigă.)
Nuntașul 3: Nu mai este vin!
Bețivul (ridicând o sticlă de pe masă): Ce goală e sticla!
Nuntașii (părăsind camera): Nu mai este vin!
Înțeleptul: Bețivul și alcoolul, veșnic certați, dar veșnic nedespărțiți.
Solistul: „Drumurile noastre toate / Se vor întâlni vreodată / Drumurile și (alcoolul) / (Soarta ta și viitorul.)“ (Părăsește camera)
Alcoolul (apropiindu-se de conștiință): Crezi tu că poți scăpa de mine?
Conștiința: Cred.
Alcoolul: Îți amintești cum plângeai când părinții te certau că nu-i asculți, că nu dorești să înveți și eu îți făceam cu ochiul, iar tu alergai la mine și eu îți uscam lacrimile făcându-te să zâmbești?
Conștiința: (ridicându-se de pe scaun, trăgând și bețivul și pornind la pas prin cameră): Am greșit.
Alcoolul: Îți amintești când te certa nevasta, că lași copiii fără pâine, fiindcă îți era greu să lucrezi și eu te consolam.
Conștiința: Acum au trecut toate. Am îmbătrânit hipnotizat de tine, (poruncitor) dar până aici!
Alcoolul (mergând după cei doi cu sticla): O înghițitură!
Conștiința: (luând sticla): Doar una. (Bea o gură din conținutul sticlei, pe urmă o aruncă. Alcoolul prinde sticla aruncată.)
Alcoolul: E bună?
Conștiința: E bună.
Alcoolul: Mai vrei?
Conștiința: Mai vreau.
Alcoolul (întinzându-i sticla): Bea!
Conștiința: (Ia sticla și începe să bea până ce cade la pământ plângând cu sticla lângă ea, și bețivul face la fel, imită conștiința): Nu mai pot! (Plânge.)
Alcoolul (râzând): Ți-am spus că nu poți fără mine! (Vrea să plece.)
Conștiința: Stai! Unde pleci? Nu mă lăsa singur!
Alcoolul: Nu asta îți doreai? Să plec? Acum plec. Eu am terminat toată lucrarea mea cu tine.
Conștiința (Dă drumul sforii ce o lega de bețiv, bețivul rămâne pe jos, iar ea merge în mijlocul scenei și se adresează spectatorilor.) Mă studiați? Mă analizați? De ce mă analizați? Credeți că alcoolul m-a biruit? Dar am fost puternică! (Se apleacă și cade lângă bețiv.)
Conștiința (încercând să se ridice): Ce întuneric este! (Se ridică.) Nu mai văd! (Face câțiva pași șovăielnici.) Nu mai văd! Am orbit! Alcoolul m-a orbit! (Plânge.) Orb și singur. De ce, Doamne? De ce? Ajută-mă, Doamne, că nu mai pot!
(Apare în cameră o femeie. Se apropie de bețiv și îl ia de mână.)
Femeia: Vino!
Conștiința: Cine ești?
Femeia: Vino! (Bețivul se sprijină de ea și înaintează prin cameră, conștiința îi urmează.)
Conștiința: Tu trebuie să fii Sfânta Aglaida! Soția mea se ruga ție și Sfântului Bonifatie ca să o ajuți. Tu ești salvatoarea celor căzuți în patima alcoolului! Ai venit să mă salvezi și pe mine?
Femeia: Eu sunt soția ta. Am venit după tine. Am aflat că ai căzut și am venit să te sprijin.
Conștiința: Să mă sprijine pe mine cel ce am nedreptățit-o! (Părăsesc camera.)
Înțeleptul (închide cartea, se ridică de la masă și adună sticlele, pe urmă spune): L-a salvat dragostea soției sale! (Părăsește un moment camera după care revine fără sticle.)

Scena II

Înțeleptul 2: (Merge spre birou. Se așază pe scaun.) În altă zi a venit la mine un mincinos. Mi-a povestit că în copilărie a citit Aventurile lui Pinocchio. De teamă ca să nu-i crească și lui nasul datorită minciunilor ce le spunea, își sprijinea nasul pe o masă de lemn crezând că îl împiedică să crească, pe urmă visa noaptea că nasul îi creștea și pătrundea lemnul. Din minciună în minciună a lăsat în urmă copilăria, a devenit adult și a început să întâmpine mari probleme din cauza acestui viciu. (Se adâncește în lectura unei cărți. În cameră apare un mincinos.)
Mincinosul: I-am făcut-o! (Se plimbă bucuros.) I-am făcut-o! Credea că mă face el pe mine? Mincinoșii sunt foarte înțelepți. Nici nu vă dați seama cât de inteligenți sunt! Ei trebuie să țină minte fiecare minciună, să nu o confunde cu adevărul sau cu altă minciună. Acum sunt bogat, bogat! (Se apropie de măsuță și se aruncă în scaun.) Sunt bogat! (Aruncă prortofelul pe masă.) E plin de carduri bancare. Fraierul! Mi-a cedat mie toate acțiunile de teamă că o să-i iau și casa, nu doar firma. De fapt eu nu puteam să-i iau nimic. M-am prezentat că sunt un agent de la fisc și am venit să-l anunț că i-am descoperit toate fraudele. Speram să obțin și eu o sumă frumușică. De unde? Suma frumușică nu e doar frumușică, e o întreagă avere. E un imperiu! (Sare de pe scaun.) Sunt bogat!
(În cameră apare o femeie.)
Femeia: Ai primit o scrisoare.
Mincinosul (ridicându-se): Ce scrisoare? Dă-mi să văd!
Femeia: Poftim! (Părăsește camera.)
Mincinosul (deschizând scrisoarea): Am pierdut toate acțiunile la bursă! Firma a intrat în faliment. M-am bucurat degeaba. (Se duce spre măsuță și se așază pe scaun.) Am pierdut ce nu am avut niciodată. M-am păcălit singur. (Se deschide la cămașă.) Mi-e cald. (O clipă e liniște. Mincinosul se ridică brusc de pe scaun.) De azi nu mai mint. Nu am câștigat nimic mințind. Părinții și-au pierdut încrederea în mine, mi-am pierdut prietenii, am pierdut fata ce-o îndrăgeam. (Se plimbă și se ciocnește de cineva în timp ce mergea prin cameră. Minciuna apare în cameră. Ea este cea peste care dă. E îmbrăcată într-un tricou pe care scrie MINCIUNĂ.)
Mincinosul: Ce faci? Nu vezi pe unde mergi?
Minciuna: Vrei să mă părăsești?
Mincinosul: Cine ești tu? Nu te cunosc!
Minciuna: Mincinos ca întotdeauna.
Mincinosul (agitat): Nu te cunosc!
Minciuna: Eu sunt minciuna.
Mincinosul: Ha, ha, ha! Auzi! Ea este minciuna! (Se duce spre măsuță și se așază pe scaun.) N-ai auzit? Nu mai mint!
Minciuna: Doar eu te-am salvat din toate încurcăturile și tu mai spui că o să mă abandonezi? Ești dependent de mine! Încă din copilărie m-ai chemat să-ți fiu alături. Ți-ai modificat notele cu ajutorul meu, ca să nu te certe părinții. Ai câștigat mereu jocurile copilăriei, fiindcă te-am făcut iscusit. De câte ori greșeai, era pedepsit pentru fapta ta altcineva.
Mincinosul (ironic): Minciuna spune adevărul. Să nu cumva să te încurci și să pățești asemenea păstorului ce făcea glume proaste și să sfârșești împreună cu oile tale în colții lupilor.
(În cameră apare adevărul. Pe tricoul ce-l poartă e scris: ADEVĂRUL.)
Adevărul: M-ai chemat?
Mincinosul: Nu am chemat pe nimeni. Cine ești?
Adevărul: Eu sunt adevărul.
Mincinosul: Adevărul? „Ce este adevărul?“
Minciuna: Vezi, nu-l cunoști!
Mincinosul: O să am suficient timp să-l cunosc.
Minciuna: Nu ai cum. Tu mă cunoști pe mine.
Mincinosul: De această dată aleg adevărul, corectitudinea, dreptatea.
Minciuna: Eu zic să mă alegi pe mine.
Mincinosul (către adevăr): Tu nu spui nimic.
Adevărul: Aștept decizia ta.
Mincinosul: A! Ești modest, smerit!
Adevărul: Am răbdare să aștept.
Mincinosul: Mai ești și răbdător!
Minciuna: Cu el vrei să te încurci? Nu leagă două cuvinte și tu aștepți să te însoțească mereu.
Mincinosul: Are răbdare, că până la urmă tot ceea ce este ascuns va ieși la lumină.
Minciuna: Eu te-am făcut om mare. Minciuna este o artă. Te ajută să creezi o altă lume.
Mincinosul: Dar te poate duce și la pierzanie.
Adevărul: Și-a pierdut prietenii din cauza minciunii, părinții nu mai au încredere în el, dragostea vieții lui plânge în singurătate rănită.
Minciuna: Mă nedreptățești! Eu fac lucruri mari. Pun împărați și dărâm imperii. Eu nu mă pierd în lucruri de nimic.
Mincinosul: Am hotărât! Nu mai mint!
Minciuna: Nu mai minți? O să vedem noi pe cine minți.
Femeia (vine în cameră): O domnișoară elegantă dorește să îți vorbească.
Mincinosul: A venit să-mi mai acorde o șansă.
Minciuna: Să te văd ce poezie îi mai spui de această dată. Ți-am pregătit niște texte minunate.
Adevărul: O să spui adevărul. O relație nu poate să fie eternă pe o temelie falsă!
(Femeia pleacă și o domnișoară intră în cameră. Mincinosul cade la picioarele ei.)
Domnișoara: Ridică-te! Nu se cade să stai în genunchi în fața nimănui. (Îl ridică și îl ține de mâini vorbindu-i.) Orice om greșește. Trebuie doar să îți observi greșeala și să o corectezi. Am înțeles totul. Din mândrie ai preferat minciuna. Cred că orgoliul tău a fost biruit la picioarele mele. Sper că și minciuna a fost alungată departe.
Minciuna (venind lângă mincinos): Sunt aici!
Mincinosul: Vrei să fii soția mea?
Minciuna: Te minte!
Adevărul (venind lângă mincinos): Spune adevărul!
Domnișoara: Da.
Minciuna: O să mă cauți din nou.
Adevărul: Minciuna a fost biruită de puterea dragostei.
(În cameră rămâne doar înțeleptul.)

Scena III

Înțeleptul 2 (se ridică de la masă, se plimbă și rostește): Cândva unui bogat i-a rodit țarina. Avea atâtea avuții că se putea veseli toată viața, dar moartea l-a chemat și el trebuia să părăsească toată agoniseala. (O clipă e liniște.) Într-o zi a bătut la ușa mea un om lacom. (Părăsește camera.)
(În cameră apare un om cu o geantă diplomat. Pune geanta pe masă, o deschide, scoate un teanc de bani și începe să numere. În timp ce număra banii apare lângă el lăcomia. Are un tricou pe care scrie LĂCOMIA.)
Lăcomia: Numeri, numeri. Câți sunt?
Omul lacom: Mulți! Foarte mulți! Se poate să fie și mai mulți!
(În cameră apare cumpătarea. Și ea are un tricou pe care scrie CUMPĂTAREA.)
Cumpătarea: Eu zic să renunți la patima de a strânge bani. Nu va duce la nimic bun. Avarul de Hagi Tudose a murit cu capul în banii ascunși în saltea în timp ce-i număra. S-au bucurat alții de ei după moartea lui, de copiii lui așa cum i-a considerat el.
Lăcomia: Să renunțe la mine? Peste putință!
Omul lacom (numărând banii): Faceți liniște, că mă încurcați!
Lăcomia: Ți-am spus că nu se depărtează de mine!
Cumpătarea: Tânărul cel bogat ce l-a întâlnit pe Mântuitorul Iisus Hristos pe cale nu a putut să urmeze calea cea adevărată orbit de luciul aurului.
Omul lacom: Acum trebuie să o iau de la început. Am greșit la numărat.
Cumpătarea: Vezi, dacă nu te mai saturi!
Lăcomia: Numără-i, numără-i din nou!
Omul lacom (numărând): O sută, două sute, trei sute, patru sute ...
Cumpătarea: Încetează! Când erai mic nu te mai săturai să-ți umpli pântecele până ce te-ai îmbolnăvit și ai înțeles rostul cumpătării.
Lăcomia: Ei, dar cât de bună a fost ciocolata, înghețata, la fel de bune ca banii de acum!
Omul lacom: Ce aveți cu mine? Mergeți să vă contraziceți în alt loc. Eu am treabă.
Cumpătarea: Tu ne ți captive aici, tu cu felul tău de a fi!
Lăcomia: Mie îmi place aici. Hai, numără!
Cumpătarea: Îți amintești când ți-ai pierdut cel mai bun prieten, pentru că ai lăcomit la nevasata lui? Parcă nu era plină lumea de femei frumoase!
Lăcomia: Dar s-a simțit bine, a fost fericit!
Cumpătarea: Halal fericire, de-o clipă! Și cu ce preț?
Omul lacom: Iarăși am greșit la numărat!
Lăcomia: Pentru că tragi cu urechea la vorbele cumpătate, greșești.
Omul lacom: Am câștigat mulți bani. Acum pot să trăiesc toată viața fericit.
Cumpătarea: Și bogatului i-a rodit țarina și a dorit să-și mărească hambarul.
Lăcomia: Ce? Vrei să fii asemenea lui Lazăr? Să aștepți firmituri? Tu poți să oferi firmituri altora și asta doar dacă dorești. Să alerge fiecare după firmituri, nu să aștepte să le cadă din cer!
Cumpătarea: Trebuie să ai milă de cel necăjit. Oricine poate să piardă toată agoniseala. Până și Iov în încercarea vieții lui a pierdut totul.
Lăcomia: N-o ascula! Numără, pe urmă adună și mai mult, cât poți de mult.
(În cameră apare o domnișoară.)
Domnișoara: Am venit să te anunț că am terminat pregătirile pentru nuntă la timp. Mai trebuie doar să ne căsătorim.
Omul lacom: Nu am timp să mă însor acum. Abia ce am început să strâng și eu avere.
Lăcomia: Foarte bine! Căsătoria, familia, copiii pot să aștepte.
Cumpătarea: Familia este cel mai important lucru în viața unui om.
Domnișoara (se apropie de banii de pe masă și îi atinge.)
Omul lacom (trăgând banii spre el): Nu-i atinge! Credeai că mă însor cu tine, ca să mă jefuiești?
Domnișoara: Nu mai sunt valabili.
Omul lacom: Nu înțeleg!
Domnișoara: E inflație. S-a mai și schimbat bacnota. Până acum o oră mai erau valabili. Eu am terminat la timp pregătirile pentru nuntă, înainte de devalorizarea și schimbarea bacnotei.
Omul lacom (plângând și răsfirând banii): Banii mei! Am fost mințit.
Domnișoara: Lasă-i!
Cumpătarea: Are dreptate. Ea te iubește cu adevărat.
Omul lacom: O să mă însor cu tine, cum să nu mă însor?
(Domnișoara pleacă cu omul cel lacom ținându-se de mână. Lăcomia adună banii în diplomatul de pe masă.)
Cumpătarea: Adună, adună, sunt niște hârti fără valoare. Așa este și lăcomia, fără valoare, ofilește pe cele ce-i devine rob, îl devalorizează.
(Cumpătarea și lăcomia părăsesc camera.)

Scena IV

Înțeleptul (revine în cameră): Într-o zi am fost chemat la patul unui muribund chinuit de invidie. (Se așază la masă și deschide o carte.)
(Apar în cameră un bărbat și o femeie. Femeia duce cu greu bărbatul care se sprijinea de ea și într-un baston spre canapea.)
Invidiosul: Ajută-mă să mă întind pe canapea că nu mai pot, mor!
Nevasta: Ți-am spus să nu mai lucrezi atât de mult, că te îmbolnăvești. Ai lucrat și ziua și noaptea.
Invidiosul: Tu nu vezi ce au vecinii? Și eu pot să am mai multe decât au ei.
Nevasta: Toată viața așa ai fost. Până și pe membrii familiei tale ai fost invidios.
Invidiosul (ducând mâna la piept): Ce mă doare! Nu mai pot! Mor!
Nevasta: Să chem un doctor!
Invidiosul: Mai bine aprinde o lumânare, nevastă! Vrei să mor fără lumânare?
Nevasta: O să mă duc! Ai auzit de vecin?
Invidiosul: Ce?
Nevasta: Poftim un ziar ca să citești despre vecinul nostru până mă întorc. A fost medaliat că este urmașul unor eroi ce au participat la înfăptuirea unirii din 1918. (Nevasta pleacă. Apar doi figuranți și vecinul cu steagul țării, îmbrăcați în haine militare. Un figurant îi pune o medalie vecinului la gât, iau poziția de drept cu mâna dreaptă la piept în timp ce se aude Imnul României – toți din cameră.)
Vecinul (salutând): Trăiască, România! (Toți salută.) Comanda la mine! La dreapta! Înainte, marș! Unu, doi, trei, patru! (Părăsesc camera.)
(Femeia se întoarce cu o lumânare aprinsă. Între timp pe o muzică adecvată apar sufletele celor adormiți ce dansează și încearcă să-l sperie pe cel bolnav, cele rele trag de el, de câte o mână, un picior, cele bune încearcă să le alunge. Sufletele celor adormiți se așază pe lângă invidios în timp ce apare  moartea.  Moartea e îmbrăcată în negru și are o coasă. Invidiosul începe să tremure. Ziarul îi tremură până îl rupe bucată cu bucată. Moartea se apropie de canapea și măsoară bolnavul.)
Moartea: Ești pregătit de plecare?
Invidiosul: De ce m-ai ales pe mine? De ce să o lași pe nevastă să trăiască mai mult decât mine?
Moartea: Ea e mai tânără și mai sănătoasă. Uite (arătând spre nevastă)! Mai și plânge după tine.
Invidiosul: Se bucură, că nu-i în locul meu.
Moartea: Suferă că ești neputincios.
Invidiosul: Nu pot să plec și să o las singură. Poate se mărită din nou. Agoniseala mea ajunge pe mâna unor străini.
Moartea: Nu te-am întrebat ce poți sau nu.
Invidiosul: De ce nu te duci tu la vecin? El e mai mare, mai gras, ai cu ce să te saturi. Toată viața a băgat în pântecele ăla.
Moartea: Nici pe patul de moarte nu renunți la invidie, la bârfă, la clevetire.
(În cameră apare o fată ce asculta muzică și dansa.)
Nevata: Închide muzica, tatălui tău îi este rău!
(Fatacontinuă să danseze. Femeia se apropie de ea și îi ia din mână telefonul mobil închizându-i muzica.)
Nevasta: Niciodată nu ai ascultat! Dacă nu asculți nu ai să ajungi bine în viață.
Fata: M-am săturat de predicile voastre. (Se apropie de canapea.) Nu are nimic. Se preface, ca să fie băgat în seamă. (Femeia ia scaunul de lângă măsuță, îl pune lângă canapea și se așază pe el cu lumânarea aprinsă în mână.)
Nevasta: Te rog să-ți respecți tatăl!
Fata: Pe cine?
Nevasta: Pe tatăl tău care ți-a dat viață și te-a crescut.
Fata:: M-a învățat să și fur, ca să să nu fie alții mai avuți ca mine.
Nevasta: Dar eu te-am îndemnat spre bine!
Fata: Mă plictisesc aici. Mă duc într-un club să mă distrez. Mă chemi dacă moare, la împărțirea averii.
Nevasta: Ca s-o risipești prin lume.
Fata: Ce-ți pasă?
Nevasta: Îmi pasă, pentru că ești fata mea și îți vreau binele.
(Fata: pleacă.)
Invidiosul: Da, da, el trebuie să se bucure de tot binele din lume, nu alte fete!
Moartea: Nici acum nu renunți la invidie. Mai educat-o și prost.
(Invidiosul se ridică de pe canapea și pornește prin cameră sprijinindu-se în baston, cocoșat - aplecat, tremurând la fiecare pas.)
Invidiosul (cu o voce tremurândă): Trebuie să-o aduc înapoi.
Nevasta (urmându-l pas cu pas): Te simți rău, omule!
Moartea: I s-a făcut dor să plece mai repede.
Invidiosul: Lasă lumânarea și adu-o înapoi până nu se droghează iarăși. El trebuie să fie tot plâns la înmormântarea mea, așa cum a fost copilul vecinei la înmormântarea ei, nu într-un râs continuu.
Invidiosul se apropie cu greu de canapea și se întinte pe ea.
Moartea: Tot invidia te roade, tot capra vecinului!
Invidiosul: Nevastă!
Nevasta: Da!
Invidiosul: Tu vezi?
Nevasta: Ce să văd?
Invidiosul: În cameră e plin de îngeri. Au venit și sufletele celor adormiți la mine și împreună cu ele a venit și moartea.
Nevasta: Nu văd nimic.
Un înger: (Trece mâna prin fața nevestei): Nu ne vede, nu ne simte.
Invidiosul: E plin de îngeri și tu nu vezi nimic.
Nevata: Nu văd nimic, omule! Mă duc după fată! (Pleacă cu lumânarea aprinsă.)
(O parte din sufletele celor adormiți aleargă după ea spunând): Nu ne vede, nu ne vede!
Moartea: O să mori.
Invidiosul: Știu. (Peste câteva clipe.) N-ar fi mai bine să te duci tu puțin prin vecini și să mai faci o plimbare, căci eu mai trebuie să aranjez niște lucruri până îmi sună ceasul. Mai am ceva faianță de înlocuit la baie. Nu mai îmi place cea veche. Vreau să pun ceva mai de calitate, să fiu mai tare decât cel ce și-a făcut baie de curând în sat.
Moartea: Păi, ți-a cam sunat ceasul, nu mai ai timp de faianță, doar de căință, dar văd că pe tine nici dragostea nu te mai salvează, nici măcar dragostea față de familie. Mereu ai ce ai cu ce face lumea, ce zice ea. Dacă fiul tău s-ar îngrășa, l-ai bate din invidie, ca să slăbească, că a mâncat mai mult decât tine.
Invidiosul: Eu zic să te cari de aici și să mă mai slăbești.
Moartea: Acum ești obraznic. Cred că e timpul.
Invidiosul: Nu poți să mă iei fără lumânare! Eu trebuie să am lumânare când mor. Nu se poate ca alții să moară cu lumânare și eu nu!
(Moartea trece coasa pe deasupra bolnavului. Aceasta își lasă capul pe spate și mâinile îi cad pe lângă canapea. Moartea părăsește camera. Un înger îl trage de o mână pe cel adormit și mâna rămâne moartă, pe urmă spune.)
Îngerul 1: E ...!
Îngerul 2: ... mort!
(Se aruncă spre el înconjurându-l și pleacă în culise.)

Scena V

Înțeleptul 1 (apropiindu-se de mijlocul scenei): Toate viciile cu excepția invidiei mai au leac datorită puterii dragostei sau prin intervenirea neputințelor trupești, alternează între stagnare și îndreptare. Când apare neputința trupească se lasă viciul de om. Invidia însă îl urmează pe om și pe patul de moarte ca acesta să moară cu sufletul ros de răutate. (Pleacă de pe scenă.)
(Pe scenă apar actorii, pe o muzică adecvată, câte doi, unul din dreapta și altul din stânga. Când ajung la mijlocul scenei se iau de mână și se închină publicului, pe urmă se duc în dreapta și în stânga și apar alți doi actori. La final apare „Înțeleptul“ singur, se închină publicului, pe urmă întinde mâinile în dreapta și în stânga chemându-și colegii. Actorii ținându-se de mână se închină publicului. Ramân pe scenă până se trage cortina.)

Piesa de teatru a fost jucată de trupa de teatru „Șeherezada“ și poate fi vizionată accesând adresa

https://www.youtube.com/watch?v=msDQI8uoEas&feature=youtu.be