Cu urechea

Am pus urechea la pământ
să-mi aud rădăcinile .                         
În locul tropotului am auzit
forfotul viermilor ce pun ordine
în viaţa materiei,
un greiere spărgând la note
şi-o cârtiţă care de frică
a părăsit drumul luminii.



Vrei să afli laboratorul unde
se prepară verdele frunzelor?
Nu trebuie decât să pui urechea
la pământ.
Înainte de-a vedea
vei auzi mugurii devenind.

Acultă atent!
Vei auzi gândul,cuvântul,fapta
înainte de-a fi apărut.

Poţi pune întrebări.
Răspunsurile vor fi cele adevărate,
iar ceea ce nu pricepi sunt taine...
E momentul percepţiei.


Cercetează cu urechea tot,tot,
şi vei înţelege
drumurile dinaintea luminii.





dealtfel poezia


poezia a existat
cu mult înaintea poeţilor
cum a existat coada de topor
în pădurea virgină,

ori lumina
vegetand în trupul mineral,
prevestind arderea materiei
însetată de viaţă.

poezia există fără poeţi.
ei îi îmbracă tentaculele
într-o mănuşă
pentru a iubi fără sânge.

îi descoperă nudul
pentru a trezi naşterea
din cenuşa dragostei.





          "La început a fost cuvântul"

     Călătoresc pe spirala ADN-ului meu
     precum dalta lui Brâncuşi
     pe coloana infinitului,
     şi constat cu uimire
     că infinitul din mine
     tinde către început şi sfârşit.

    Călătoresc pe spirala cuvintelor
    cu o sete electrizantă
    avidă de plus şi minus,
    mă împiedic de litere
    care sar din albia predestinării
    punând început unui nou infinit-
    care-şi are rădăcina
    în infinitul a cărui parte sunt,
 
    dar mă rog să nu-mi sară nici o literă
    din spirala sufletului,
    şi lupt precum Mihai Viteazul-
    care şi el face parte din infinitul din mine.
   
    Litere litere,din spirale ale ADN-ului,
    din mosorul cuvintelor
    nedestinate sau predestinate,
    cum vă răsucţi,cum vă rostogoliţi
    cum călătoriţi de la izvor la pâraie,
    la râuri,la fluvii,la mări.




                   Privind o bătrână


Te privesc bătrâneţe ca pe tăcerea unei cărţi.
Te văd  mai frumoasă decât te ştii,
pentru că nu ai taine
şi nu eşti învelită în decadenţă.

Porţi dragoste de primăvară,
căldura verii şi bogaţia toamnei,
te-nchizi în albul iernii
cu părul ce-ţi descoperă
drumul vieţii brăzdat pe frunte.                                

Ochii obosiţi de văz
s-au întors în ei incolori şi translucizi
pentru a vedea şi aici şi dincolo,
dar mai ales pentru a marca o cale.



    
                             Deşi vine primăvara

Ce-mbrățişări pot fi acestea
şi ce simbol vor deştepta
în valsul zorilor albastre ,
în zborul fulgilor de nea ?

Ce-mbrățişări pot fi acestea
şi până unde vor dura
din timpuri vechi,
şi aşezate-acum,
pe drumul meu,în crug de stea ?

Înconjurat de nuduri verzi
şi muguri de mătase,
m-atrage dulcele păcat
dar pravila ma-apasă.



                      Iubire verde-albastră

Am iubit ca toată lumea.
Privind la crengi am venerat pădurea
şi împletirea cracilor cu vântul.

Năuc,îmbrăţişând tulpini îngemănate
mi-am strecurat dorinţe şoapte                                       
în scorburi vii de veveriţe,                                                   
sub cloş frunzare de rochiţe.

Am mângâiat pe-ascuns                                                                  
sub frunze verzi,
guguştiuci cu guşa plină,                             
şi ciocul căutând către
albaştri aştri de lumină
peste sâmburi albi de fructe roşii.
                                                                                                    
Sub ploi fuioare de mioritice miţe
zburlite cochet,
ori strânse-n coc de nori
pentru eveniment,
m-am îmbătat cu feromoni de rodii coapte
împrăştiaţi prin lucioli de noapte.                                                       
                 
Cum să iubeşti?
Ca toata lumea.
Eu am iubit şi crengi dar şi pădurea.


    


                    Melancolie

Buchet de cireşe roşii
aşezate  în cercei,
ce-mi mângâie ochii de săruturi
pe buze ce-au fost ale ei.

Tardiv decor...

Doi munţi ai laptelui,
repaos de rătacite dezmierdări,
cărări de urme stinse
în strălucirea unui lac
cândva ostium de clepsidră                                        
prin care a evadat viitorul
ce-ar fi putut fi al nostru,

şi parapanta scărmănată
ce purta-n cioc
un cuib de pasăre roşie
peste care s-a scuturat floare de prună .

Virtuoz de vreme veche
aplecat pe umeri de vioară,
sub pleoapa unu ochi de apa vie
te sărut de noapte bună .




                               Briză


Mi-am zărit umbra dansând dezbrăcată ,                            
sârmele de telegraf sunt cântec de harfă,
norii desenează pe boltă simboluri
prin vârfuri de brazi zăpezi ca la poluri.

Dediţei  adormiţi în intersecţii
îşi găsesc drum spre varii direcţii ,
conservatoare,
doua gulii de sex invers
fac deliciul faptului divers.



                            Fără poezie

Astăzi nu e poezie.
Este lucru pe moşie
cu sudori şi praf de glie
de cu zori pân' la chindie.

Astăzi nu e poezie.
Este scrâşnet de măsele,
este nerv ţinut în strună
eliberat doar cu măsură.

Astăzi este trudă!

Să fii atent la munca ta.
Să dai mereu atent şi calm...

Prea prea nu te-nfrâna,
c-ajungi să n-ai ce mânca.
Nici foarte foarte să nu te-arunci,
că-ţi striveşti ciolanele,
şi n-ai timp a calcula
de eşti în câştig ori ba.






Frumosul etern

Zboară frumosul prin oraşe
ca şi eternul frate prin sate,
pe jos ca pitpalacul
pe sus ca ciocârlia,
învelişului de beton
în ţărână omul i-a pus temelia.

Vopseli din răşini şi coji de ceapă,                         
polimeri ai adâncurilor de suflet,
aţi împrumutat betonului miresme
şi culori,
bănuieli ale speranţei
în flori de vis
care spre cer au ars,
dar toate-n eternul ţărânei vor sfârşi.

Hei,hei,hei!
Floare neagră de sictir,
te-am cântat ca un om beat,
deşteptat te-am pictat,
îmbrăţişat de poeziile ce le-am trăit,
cu culori de-ndrăgostit.


Tu,pasăre albastră învelită-n viaţa noastră
ce-ţi ciuguleşti chiriaşii prin pene,
îi devorezi să-i faci parte din tine
apoi îi ascunzi în izvorul tău de sânge,

oare ştii tu cum clipa le e bântuită
de o tristeţe mai adâncă decât noaptea?
Ştii tu oare cât îi strânge?...