APROAPE MĂ IERT

am stins lumina și pășesc încet,
să nu trezesc sublima amintire

mai ții minte cum iubeai întunericul,
când eu mă scăldam în soare și-n stele?

mai știi ce mult căutai îmbrățișarea liniștii
în timp ce eu cântam fără noimă?



mai spune-mi că ai existat cu adevărat,
căci eu te visez și-acum ca pe-o iluzie!

regește ai trăit în palatul inimii mele,
dar ai plecat dărâmând zidurile – definitiv

retrăiesc la infinit replicile acelui cutremur,
sechestrată acum în celula amintirii tale

am stins lumina și tac și plâng mocnit
poate pe-ntuneric te mai pot auzi, vedea

încerc să te recompun din lacrimi,
poate așa reușesc să te înțeleg

am stins lumina în suflet și pe cer,
să uit c-ai fost, că tot îmi ești să mă prefac

am stins lumina visului, am adormit –
poate, când o aprind, vei apărea ca o minune

mai am de plâns și de versificat puțin,
un vis mai trebuie să mă prefac

că nu mă dori și că nu te-am iubit,
pe mine să mă iert, pe tine te-am iertat


SUB PLEOAPA NORILOR ÎNCHIȘI

De ce n-ar fi mereu zi și lumină,
să mă plouă cu raze de soare,
și nu cu stele curgătoare,
să-mi șteargă imaginea-ți de pe retină?!

De ce n-aș ține mereu ochii deschiși,
să uit că mi-ai fost, să nu mai clipesc,
de tine să nu îmi mai amintesc,
să nu mai curg sub pleaopa norilor închiși?!

De ce n-ai fi lângă mine acum,
să simți și tu absurdul cum doare,
să fii solidar cu mine și-un soare
să-mi răsari la răscruce de drum?!

De ce nu-mi stingi nopțile goale și reci?!
Aprinde lumina uitării în suflet –
să iert și să tac, dincolo de urlet,
să intre alt spirit pe unde tu pleci!...


DURERI (NON)DISJUNCTIVE

Mă doare mâna cu care dau paginile,
mă dor ochiul cu care dau literele,
mă doare sufletul cu care dau dorurile,
mă doare marea cu care dau valurile;

mă doare focul cu care răsar soarele,
mă doare idealul cu care-mi eternizez iubirile,
mă doare golul cu care umplu absurdurile,
mă doare vinul în care îmi diluez visurile;

mă doare sângeriul cu care îmi apun viețile,
mă doare cerul cu care-mi renasc primăverile,
mă doare veninul cu care îmi scriu dramele,
mă doare pescărușul cu care îmi cânt ofurile...

Mă doare până și limba cu care îmi ling rănile!
Are cineva o mână nedureroasă de împrumut,
cu care să dau măcar paginile, primăverile...?
Sau... mai bine dați-mi o aripă, chiar și una de pescăruș!

INTER-ZIS(Ă)

cuvânt interzis
despre trăire interzisă
în suflet interzis
din viață interzisă
din altă viață interzisă
prin naștere interzisă
spre moarte interzisă

veșnicie interzisă
despre timp interzis
din lume interzisă
din altă lume interzisă
prin zbor interzis
spre mare interzisă

absurd interzis
despre neant interzis
în inimă interzisă
din dragoste interzisă
din altă dragoste interzisă
prin dor interzis
spre nemurire interzisă


NADIR – SOARELE MEU NOCTURN

Soare în miez de noapte
noapte în miez de zi
zi în miez de cosmos
cosmos în miez de Stea

viață în miez de moarte
moarte în miez de dor
dor în miez de dragoste
dragoste în miez de veșnicie

Lumină în miez de umbră
umbră în miez de suflet
suflet în miez de pământ
pământ în miez de Cer

Visul din cercul timpului
timpul din cercul iubirii
iubirea din cercul întunericului
întunericul din cercul Luminii


FIAT LUX!

lumină din lumină
lumina din vis
lumină-paradis
lumina-retină

lumină din umbră
lumina din sens
lumină-nonsens
lumina cea sumbră

lumină-eflux
lumina din fire
lumină-rostire
din cer: fiat lux!


SUFLET-LUMINĂ

suflet divizat
în coșmaruri-lumină,
însetat de zbor,
cu o aripă lină

de ce plângi, tu, umbră?
de ce curgi, tu, nor?
de ce plângi ca un dor?
te înalță, te-nchină!

sine înviat,
în iubire creștină,
însetat de sens,
de ființă divină

nu mai plânge, durere!
nu mai curge dens!
nu mai plânge – nonsens!
transcende, devină!


VIS-LUMINĂ

când apune Soarele
îmi crește umbra
și îmi scade Lumina

când răsare Sinele
îmi scade umbra
și îmi crește Soarele

când răsare Luna
îmi renasc dorurile
și îmi învie Visul

când apune Sinele
îmi mor cuvintele
și-mi adoarme Sensul

când visează Luna
mi se-nchide retina
și s-aprinde Sufletul


LACRIMA LUMII LA LUMINA LUNII

Lacrima
necursă –
toată Lumina Lunii
de la Soare furată.

Crima
ascunsă –
toată durerea firii
în mituri încifrată.

Ploaia
necursă –
tot curcubeul Luminii
care-ar fi fost odată.

Umbra
crescândă –
întreaga taină a morții
la vis-lumină-ndepărtată.

Lumina
neplânsă –
toată Lacrima Lumii
în suflet conservată.


INERŢIE

s-aprinde în aer dor de libertate
de floare, de vânt
de soare curgând pe-a râului pânză
vis de primăvară
latentul cuvânt

dorinţa mocnindă răsare din sine
amorfă şi verde
în marea de flăcări se mistuie lent
fluidul eteric
în aburi se pierde

valsează în spuma eternului cuget
din mugure smuls
renaşterea umbrei în unda de praf
ecoul tăcerii
întâiul impuls


ANO(N)TIMPUL DIN NOI

Mi-e frigul de iarna trecută,
trecută cu tine,
cu tine cu tot!...

Și mi-e primăvară rece,
și mi-e frig de tine!...

Am păstrat
un fior din emoţia unui anotimp în doi –
ano(n)timpul din noi,
o notă muzicală
din rotirea Pământului de sub paşii noştri,
o undă din ochii tăi nostalgici...

Mă priveai nocturn,
cu toată moartea din tine,
cu tot putregaiul existenţei,
cu toată legenda vieţii –
metaforă a nimicului...

Acele pleoape s-au închis
şi lumina lor s-a refugiat în imnul nopţii.


T – DOR – M

Aș lua mâna ta,
Să-ți fur o mângăiere –
Să o trec prin părul meu,
Prin celulele mele,
Prin DORUL meu.

Aș lua gura ta
Să-ți răpesc un sărut –
Să-l trec prin fiorul meu,
Prin petalele mele,
Prin DORUL meu.

Aș lua ochii tăi
Să-ți imortalizez o privire –
Să TE transcend prin cugetul meu,
Prin durerile mele,
Prin DORUL meu.

Aș lua DORUL tău
Să se țină de mână cu al meu –
Într-un joc profan al hormonilor,
Un sacru vals al sufletelor,
O negociere a eTErnității...


DISCURS ANODIN

gândiri încinse intuiesc
simbolul mut de mâine
se zbat profund şi scad, şi cresc,
și pier când tainic se privesc
un om, un câine

comprimă timpul într-un ceas
și clipele nebune trec
ridică praful pas cu pas
se-nchide cerul într-un glas –
un nor, un cântec

nu mai asculţi de ieri, de azi
strigarea mării sumbră
cu valul te ridici şi cazi
te-ntinzi curat sub câţiva brazi –
un rest, o umbră

parfumul rece, efemer
se scurge viu în frază
aleargă viaţa spre eter
pătrunde-n veşnicul mister –
o stea, o rază


I-REVERSIBIL

mă scald în ape tulburi
te recreez din rânduri
confund cu nemurirea
păcatul meu – iubirea

când conştiinţa-mi tace
te simt, te chem, dar rece
tu îţi întorci privirea
păcatul meu – iubirea

cu inima-ncărcată
te-aştept ca niciodată
înfrunt dezamăgirea
păcatul meu – iubirea

cu dorul – metastază
aștept, din crug, o rază
trăiește amintirea
păcatul meu – iubirea

mai pot spera eu, oare,
o ultimă-ncercare
să îmi ucid simţirea
păcatul meu – iubirea


gând curgând

aud curgând un râu care nu există
și curg și eu cu el
pe calea vântului abrupt
fluid nervos
cu dor de plasmă...

și plâng celulele
și spală filosofia pietrelor
în goana după inerție
și se rostogolesc adânc în mare...
vacarm suspans tăcere

aud curgânduri...


POEMUL FĂRĂ MALURI

în                             largul             întunecat

valurile mării         leagănă     o barcă     absentă


leagănă     lent

barca             în care plutesc         visele     mele

plutesc     adormite

în barca                                         fără vâsle


în noaptea         cu     eclipsă     de     lună

scânteie     din         somnul etern

şi valuri fără formă                             ondulează

o     mare         fără         ţărm

în larg pluteşte o epavă

sub
                privirea
                                lunii
absente


groapa din noi

tu n-ai murit
de viu
te-am îngropat
adânc
în mine

tu singur
ți-ai ridicat
mormânt
uitat
în sufletu-mi
îndurerat

eu te-am ascuns
departe
în abisul
sinelui meu

și te-am ținut
acoperit
cu straturi groase
te-am sugrumat

dar inima-ți
nu s-a oprit
iar azi
mai viu ești
decât mine

iubirea ta
mă-ngroapă-n tine


(RÊVE-AU)LUT

de la alb-negru la color. gri color

albul a mutat primul
ultimul, totuși, negrul

șah mat la rege
mat la regină

nebunii se revoltă
și răstoarnă piesele

viața începe cu moartea
o viață gri cu vise color

mulți pioni sacrificați
și o amnezie forțată

peste decenii se întinde regretul
resimțit sau/și învățat

inocularea fricii de culoare
a terorii din afara coliviei

libertatea e un vid neînțeles
care doarme în pat de rob

de la liniște la sonor. dor sonor


DOI OCHI SENINI

între două bolte mă străbat valuri înspumate
și plutesc deasupra-mi corăbii aurii
cu albe vele înaripate

și parcă mi-e cugetul răsturnat
și ochiu-mi curge-n sus
și doru-mi rodește în agheasmă îmbibat

numai el, muntele sfânt
impenetrabil mit
mai face diferența între cer și pământ

bat clopotele în adâncul mării dintre munți
precum în cer, așa și pe pământ
și-n ale vecii vecilor nunți


ECATER-INA

ai dispărut subit
înainte ca eu să te pot înțelege

de mult te-ai dus
cu parfumul tău de bujori cu tot

ai plecat prea devreme
când eu abia îmi descopeream sufletul

cum să te aduc înapoi?!
să mă trezești din vis, să mai stai un vis...

te păstrez
ca pe cea mai inocentă amintire

tu mi-ai dăruit
o carte sfântă și o minunată predestinare

azi, marea mea
a rămas fără țărm și fără lacrimi

în lipsa ta
nu mai știu din care suflet scriu poezie

căci eu sunt tu
și ție îți datorez tot ce pot eu deveni mai bun

îți multumesc
pentru cele mai de preț daruri din viața mea:

spirit si inspirație