1.
Linii, umbre, lumină, reflexie în trăiri, zâmbet sub masca de suflet care ascunde negrul din alb, și albul imaculat îl coloreaza cu visul ce tremură într-o pictură abstractă spartă în iluzii și miriade de confuzii...
Înțelegeri neînțelese de privirea care contemplă în departare ornamentica de absențe din sensul exact al unui ceasornic care a stat în expectativa clipei înșurubată într-un tic-tac ce-a uitat că rostul lui e pus în cui...
Sensuri de drum întoarse din calea unei curgeri printre riduri brazdate de timp, pe fruntea unui gând speriat de vremea ce-l trezește și-i reamintește că toamna e pustie când pleacă cu cocori, triluri de privighetori...
Căutări, regăsiri în pierderi de neînțelegeri a sensurilor exacte cu multe frânturi de păcate albite în derâderi întunecate, recunoscute în necunoașteri de mine când nu mă decodifici în sinele de sine...
Jocuri de iluzii iluzionate de ,,ce bine că sunt neeternitate pe pământ...joc etern în șahul fără piese, împrăștiate într-o remiză ce nu cunoaște miză pe tabla de destin ce-mi mută un pion în Turnul Babilon...


Tăceri...cuvinte cu cratimă de întrerupere din curgere printre ruine de exprimare...lacrimi uscate în soare apus...răsărit fără rouă în dimineți ce plâng în fire de iarbă crescute în derâderi de verde de scaieți, prinse în mrejele visului de poeți...
Râs în obrajii de bucurie ai candorii copilului născut în inocența dezarmantă a zâmbetului ce mângâie soarele cu lumina răsăritului...
Noapte în noaptea polară ce uită să se trezeasca din albul meditativ al lui: de ce sunt?...
Mii de răspunsuri la absența de întrebări...aceasta sunt eu...de poți sa mă citești...înseamnă că mă iubești.


2.

Te simt strigăt in tacerea mea, chemare in departarea care împinge pereții timpului către marginile cercului compactat într-un triunghi cu toate geometriile împrăștiate într-un spațiu plan ce caută punctul de unire, fără să știe care galaxie l-a inventat...oare, e într-un pătrat?...
Te aud în ecoul ce vibrează articulând doar sensuri de adiere printre ramurile cunoștinței de bine, rupte din copacul ce rău a uscat în gura șarpelui, un biblic păcat...
Te descopăr, redescoperindu-mă pe mine cea care ieri avea doar nume în apelativul prenumelui tipărit de sorginte în câteva cuvinte...iar acum, este un cer născut de geneză doar ca zborul tău să leviteze în plutire prin lumina sufletului meu...
Te inventez eter ca să te respir prin fiecare por translucid care dansează pe pervazul privirii...iar in albul transfigurat de emoția pudorii pășesc sfioasă pragul dimineții prin roua trăirii, șoptind: ce fericire că sunt în al tău gând!...
Te visez vis...pășesc prin tine cu gleznele călcând pe urme neacoperite în paradis...te sorb cu jind din lacrimi de ploaie, te mângâi cu primăveri când toamnele îți plâng cu romanțe, trăirea...te citesc când rândurile de gând stau proptite in penița unui condei ce nu vrea să scrie pe o coala albă de netrăire...te ascult când mă taci si tac în ascultarea sensului ce îmi explică de ce sunt o efemeridă trecătoare prin a vieții savoare...
Tac...sau vorbesc...cânt sau șoptesc...plec sau mai stau...curg sau mai vreau țărm să-odihnesc pe un val picurat într-un graal nepătat... scriu sau mă șterg din capitolul maine scris la mânie de un ieri ce-a fugit dintr-un azi, părăsit...
Nu stiu ce sunt, nu știu de vezi sau poate de crezi că sunt ecou al glasului tău, când sufletul strigă iubește, n-ai frică...deschide-mi fereastra să zbor către stele, să fiu printre ele...


3.
Printre degetele privirii simt cum se scurge pe orizontala liniilor de destin, albul zorilor în care mă învăluia geana sorții, picurând ultimul strop de negru noapte în ochiul luminii creată în prima zi de facere a lumii...
M-am trezit descheiată la nasturele zâmbetului înflorit la butoniera cămășii de fluturi aruncată neglijent de regina noptii pe umărul lunii, și îmi acopăr sfioasă răsăritul, cu jindul de zi în care simțeam că o să vii...
Mă ridic din nesomnul freamătului care mă rascolește cu tainice atingeri de dorință scăpată din capastrul pus pe un nărăvaș jind de atingere, și calc cu grijă să nu tulbur liniștea care strigă în urechea sufletului meu... mi-e dor...
Pasul mi se afundă în chemarea depărtării ce apropie spațiul meu comprimat de timpul tău dilatat, și nu mai știu de fug în statul pe locul așteptării, sau trapul cavalcadei mă cheamă în pasul tău răsunând pe caldaramul sufletului meu...
Numar pașii schiopătați printre pietrele de frământări aruncate la întâmplare din mansarda cu vise înghesuite în cutii văruite în uitare, și cu neuimire observ că de la A la Z lipsește cifra trăire în aceeași iubire...
Geometria asimetrică a timpului meu nu știe că axioma unui singur cuvânt este proiecția in eternitate a albului de tine când alfabetul picteaza hieroglife de roșu în sensul verbului iubire...
Te las să îl conjugi la timpurile toate...să nu te grăbești...ai timpul tot din lume...doar o eternitate.


4.
Ma gândeam să înscriu în revista mersului oriunde înainte sau deraiere de pe șinele vieții a trenurilor pline cu pasageri fugari, călători banali sau gări fără case de bilete pentru o destinație finală ...
De pe peroanele în care am poposit pentru o clipa de stat pe locul din mine, fără să alerg spre un vis cu un pas decis, mă privesc în curgerea prin mine a timpului înfometat de maine, cu spaima că ieri a trecut goală de esență și fără conținut...
Cu bagajul încărcat cu frânturi de suflet sparte de pereții unor ziduri de granit cu fereste închise spre răsărit, mă trăiesc stingheră pe o bancă de iluzii, ancorată în caldaramul unui peron pe care îl calc și mă înfior...e tern și gol...
În jurul meu privesc forfota atotcuprinzătoare de abisuri fără paradisuri, și mă întreb tăcând cu tăcerea care strigă în lacrima din mine: sunt eu un altceva care înoată-n viață, sau tot ce mă-înconjoară e viața de afară ce vrea să mă respire când eu vreau doar iubire?...
Nu mă ridic, mai stau în propria-mi filosofie care mă scrie, si tot scrie pe pagina din mine, un aforism, o maximă, o cugetare, când eu vreau doar o cratimă de soare...
Închid ferestrele în ușă trenului în care am sărit din mers si m-am lovit de scara ce cobora printre trepte pe care pașii nu le-au ocolit când eu am tot greșit ...Eu te aștept în seara ce cheamă o destinație finală pe un peron de gară...
Sa-ți cumperi un bilet cu dus fără întors în timpul ce-a fost scris fără condeiul eu, în sufletul tău.


5.
 De ce-mi plângi ploaie pe umărul privirii, și mă îneci în tristețea pe care calcă trecătorii gândurilor mele în ritmul alert cules de caldarîm de pe tălpile cadenței fugii de spaime învolburate de toamne?...
De ce îmi acoperi inima cu trăire de Bacovia căzut în genunchiul de gri al unei melancolii care îmi scrie versuri plumburii, uscate pe peretele unei călimări cu rânduri străvezii?...
Plâng norii în aripile cocorilor rămași fără zbor pe cerul închistat ca într-o fugă de rugă fără cruce si un psalm fără de cânt, si el nepictat și uitat într-un vitraliu căzut ...
De ce îmi vinzi bucuria pe doi arginți de tristețe găuriți cu un cui de melancolie ce nu vrea să-înflorească dar știe-n taină să iubească?...
De ce îmi acoperi trupul cu un veșmînt de noapte fără stele, când jindul meu de lună este al soarelui cunună?...
De ce, și pentru ce mă risipești și-mi biciui privirea cu un orizont crăpat din care curg tristeți în versuri albe de poeți?...
Te rog uita de mine, nu vreau să-mi speli culoarea de roșu ce-n înflorește când inima dorește o adiere blândă de dragoste arzândă ...tu pleacă nu mai sta, vreau primăvara mea cu flori de liliac, magnolii în cerdac, și iasomia-n taină să fie a mea haină... iar rozele, un sine die în eterna mea iubire.


6
. Prin ceața gândurilor încurcate în pânza de păianjen a unui timp ce curge în ochiuri rupte de clipe toarse pe fuiorul unei nepriceperi de citire printre secunde, am alergat în calea nu știu cui pornind din punctul oare de ce, către un undeva care mă chema cu apelativ de ecou, strigându-mi numele tău...
M-am împiedicat de lipsa de culoare care se prelingea pe peretele a două nuanțe de frig, și mi-am rănit coatele afundate pâna la gleznele durerii, în ramurile desfrunzite de verdele adormit într-un penel obosit...
Dintr-un alb translucid sacrificat de timp pe eșafodul unor nopți neclarificate de lună , am prins în scurgerea printre degetele încleștate pe glezna unei dimineți, roua dintre două vânturi ce bat în mine cu taifunul care încorsetează tornade în tine...
Mi-am adunat poalele primăverii biciuită de țipătul unui pescaruș inghetat pe țărmul de iluzii ancorate în portul din mâna unei pandore cu o cutie fără temelie, și le-am împrăștiat peste tăcerile unei file de carte, de ploile toamnei din mine, udate...
Am amețit căutând haotic printre linii paralele, răscrucea de drum dintre o regăsire și o împlinire, și simt că mi-am pierdut pasul în urma unei temeri ce nu știe că-n stele căzătoare sunt și vise nemuritoare...
Adună-mă din nemuriri uitate printre drumuri înfundate care nu-si zăresc tunelul luminii ce răsare în capătul cu soare...si strânge-mă în inimă bine, să nu mai cad din tine.


7.
Am tras cortina unei expectative de trăire peste mirajul întors cu răsturnarea realității în geana unui vis, și am privit cu uimire cum în spatele nopții se mișcă neuniform imagini de soare răsfrânte într-un cer de mare...
M-a uimit tăcerea recuzitei ce stătea cuminte într-un costum de carnaval din care ieșeau pe rând măști fără contur de chip, si jobenuri întunecate trase într-o parte de iluzia fugită cu disperare din bâlciul deșertăciunilor, la drumul mare...
Stăteam pierdută în gândul unui cotlon de vis, și încercam cu disperarea unei tânguiri să îmi întind pe fața tăcerii, culoarea unei grimase de râs, în plânsetul de mim al unui actor care trezea din rol negația a fi, din retorica întrebării exist în inima ta, trăire?!...cine știe!
M-am ridicat de pe scaunul proptit de un perete cu var albit de culoare scursă dintr-o beție de pictor spectator, și am pășit pe marea scenă care scria într-un moment de nescriere, doar pentru mine, rolul tău de iubire...
Ți-am privit nedumerirea cu atingerea preciziei că-ți sunt manuscris în unicul tău vis...si te-am citit printre rânduri neexplicate de cotidianul banal care tremura de frig pe caldaramul unui rictus de gând...
La brațul lui Hamlet părăsesc scena unui Shakespeare obosit de vina de a fi căzut în desuetudinea unei maxime ce ne spune că viața-i întrebare în fuga de răspuns...și cobor în urcare treapta pe care scrie unica filosofie...iubirea nu-i un rol, e scenă și actor cu masca făr'de mască, cu chipul ce-ți arată spre infint o poartă...și fără de cuvinte îți strigă în ecou...să nu mă risipești, atât îți cer, să îmi vestești că mă iubești.


8.
 
M-am împiedicat de o răscruce întretăiată de două linii paralele, la jumatatea drumului dintre o speranță și un pas înapoi, fără urmă de popas în cavalcada de alergare între un răsărit și un neapus de soare...
Gândul mi-a căzut în amintire și și-a rănit prezentul de cioburile de viitor sparte în oglinda care nu m-a privit atunci când m-am trezit în intuiția că ești, deși nu mă zărești...
Am încercat să lipesc frânturile de reflexie împrăștiate printre zări fără cocori, dar m-am tăiat în colțul unei pietre de hotar care îmi obtura cerul cu granitul din visul făgăduit ca un rod ce n-a rodit...
Din irisul neprivirii unui alb îngîndurat în tern de eclipsă adâncită în lectura unui vortex de trăiri, am strâns piesele unui puzzle de viață și le-am așezat în neorînduiala ordinii firești, sperând că o să mă găsești...
Dar, îmi lipsește un pas din drumul tău, poate un infinit...sau, un ecou al glasului ce caută în deriva unei chemări, cratima ce unește un ,, eu" de cerul tău...
Vitraliu simt că sunt, pictat pe o firidă de timp...penel din care curg culori în albe căutări și negru fără gri...doar tu poți să mai știi cum vor fi adunate cioburile toate.

9.
Sunt un rol, sau o scenă?...Sunt actor, sau decor?...Sunt un Yin de neagră zi într-un Yang strălucitor ce se-ascunde-n nevăzut ca s-ating-un răsărit?...
Sunt un actor grabit de curgerea din tine, timpule!...pe scena secundelor tale joc rolul clipelor care stau la masa orelor ce bat noapte în ziua luminată, într-o eclipsă de surâs îngropată...
Mi-e frig în tic-tac-ul nevăzutului din spatele peretelui pe care ai agățat orologiul roții zimțate de atâtea păcate, ce râd în ochiul care-mi plânge când vede Universul tot pe eșafodul unui gâde...
Îmi reazem fruntea gândurilor de căutarea în cosmogonie a dârei de lumină lăsată amprentă într-o gaură neagră de vină...
Din axioma ce caută sub o arcadă de gnoseologie o filosofie sugrumată între un aforism și un citat nescris, văd cum curge o lacrimă ce-a erodat scoarța de pământ din care s-a născut...
Mă-ntreb fără răspuns si plâng pe sub o mască ce plânge lângă mine, cu șoapte nerostite si lacrimi ce-au albit în colb spălat de vânt...
A fi sau a nu fi...aceeași întrebare care mă leagă de mii de răspunsuri ce stau ascunse sub un strat de translucidă tăcere în negura gândurilor mele...
M-ai scris poezie sau act I în piesa memorabilă numită,, Eternă iubire"?

10.
Corbii gândurilor îmi ciugulesc grăunțe de frământări din carnea puhava a unei insomnii, si îmi spinteca lumina cu ciocurile avide de noaptea din mine când mă pierd prin ceața de iluzii îmbrăcate în miriade de confuzii...
Zbaterea de aripi îmi încorseteaza cerul în jurul trupului contorsionat într-o întrebare, și privesc printre găurile negre din ochii unui vis, la dâra lăsată în mine după trecere unui cuvînt și el rănit în cratima ce unea ziua mea de noaptea ta....
Mă retrag speriată în cuibul fără vreascuri de bucurie în a mea oda albă ca o coală de hartie, și din tăcerea țipată de pana unui condei, adun lângă mine, frigul ce mă îmbracă într-un iglu de gheață...
Te strig printre cuvinte nerostite, îți adulmec vântul printre litere chirilice cu semn aldin într-o negație cu gust latin, și la masa tăcerii dintre ecouri goale de noi, așez pe o tipsie, foamea din setea ce îmi usucă pocalul în care s-a îneacăt amnarul...
Mă înfrupt cu sunete mute pierdute prin labirinturi de clipe...nu e nimeni pe strada neluminată care să deschidă o poartă de fior cu celestul cuvânt dor...să-asculte vorbind cu șoapte de-alint...să vrea să vorbească fără să rănească tăcerea ce spune că sufletul este cea mai fragilă, nemuritoare poveste.