Vasile Muste – „Satul de tăietură va muri”, Editura Ethologica, Baia Mare, 2018

Pe Vasile Muste îl ştiu parcă de când lumea, îl ştiu ancorat în cuvânt şi-l ştiu de iubitor de cuvânt şi poezie într-o vreme vădit improprie visului şi poeziei.
Viaţa ne-a purtat împreună paşii, iar sub umbrela cuvântului am clădit multe cele, până şi începuturile mele editoriale fiind ombilical legate de el, volumul „Constelaţia coplăriei” pe care i l-am editat în anul 1998 la Casa Editorială ODEON din Bucureşti consfinţind naşterea şi impunerea acestui poet peste care nu se poate trece în literatura română contemporană.
Confirmat şi reconfirmat ca un (des)cântător al locurilor natale – Coruienii Maramureşului, satul său de baştină ajungând temă principală a liricii sale – poetul Vasile Muste nu se dezminte nici în volumul „Satul de tăietură va muri”.
Clădit în jurul recitalului poetic pe care l-a susţinut în primăvara anului 2017 la Institutul Cultural Român din Tel Aviv, volumul acesta aduce-n prim plan lumea mai puţin cunoscută a satului românesc, în care premoniţiile şi vieţuirea întunecată sunt deschizătoarele de drumuri şi imagini.

E o abordare insolită, câtă vreme poetul nu este un soi de eretic nici al credinţei sale, dar nici al poeziei în general.
Secţiunea de „Blesteme” întăreşte cele mai sus spuse, fiind pentru prima dată când de la dorul nemijlocit de casă, de parfumul puternic şi obsesiv al copilăriei, de la mirajul acesteia şi mirosul îmbietor al azimei de pe masa bunicii poetul face pasul către profan, trecând oarecum peste consistenta sa figuraţie angelică şi glisând către o accepţie contemporană a figurilor celeste.
Astfel (re)confirmă faptul că este un bun gânditor al poeziei, iar poetul distins şi discret coboară printre tenebrele vieţii rurale, în care maleficul apare pentru prima dată în opera sa.
 „Satul de tăietură va muri” este un volum de o identitate specială, fiind construit din alăturarea (i)logică a două secţiuni care-ar fi putut fi altfel cărţi de sine stătătoare, însă tocmai prin aceasta volumul său capătă consistenţă, speciile diverse formând un interesant întreg.
Prozo-poemele de la început contrastează flagrant cu cele de final, ultimele amintind de incantaţii, de incunabule, interesantă fiind tocmai trecerea de la imaginea idilă a satului şi sătenilor (re)cunoscuţi la faţa nevăzută a lor, cea de invocatori şi parteneri ai răului.
Scriitura lui Vasile Muste adună laolaltă îndelungi meditaţii filosofice şi uşoare eseuri închinate imaginarului, substratul contondent – polemic făcând trecerea către texte sapienţiale, meditaţii răstignite între mitologie şi metafizică, trecând elegant printre dialoguri fanteziste în proiecţia imaginarului său: „înainte de a muri am locuit o vreme în moarte/am cunoscut gustul prafului şi al gloriei/dar viaţa întreagă pe aceasta din urmă/nu am purtat-o pe umeri cel mai mult/nori au trecut peste casă şi ochi de lup sclipeau în/noapte deasupra închiselor drumuri/cele de acum dar şi de altă dată/însă atunci tremurau lupii simţindu-mi sângele iute//aşa cum de teama tinerei mele morţi repede/părăsi-vor pădurea//am drumuri mai multe în cer decât pe pământ” (Viaţa înde trei), sau: „pe tăietură să-ţi pui când vei fi mare urechea/să asculţi şoaptele din adâncul pământului/iar de ţi se va spune să pleci să nu te mai întorci/avea-voi eu grijă de oasele alor tăi/tu du-te în larga lume doar eu trebuie să rămân/galbenă lumînare la căpătâiul neamului nostru//târziu cînd m-au dat afară din Copilărie/am aflat că Tăietura era (aşa-i spuneau toţi)/marele deal din miazănoaptea satului meu” (Satul de tăietură va muri), sau: „şi de-aş pleca fără tine-ar rămâne/un pământ de teamă însângerat/unul al nostru desigur nu al celor/îndeajuns nesătui şi rupţi/de uimire că lor lşi se cuvine şi iarba/şi mamele cu lapte cu tot/până la capătul soarelui până la sărutatul lumii pe bot” (Iubesc tăcuta ninsoare).
Este absolut captivantă amalgamarea aceasta de sacru şi profan, amprentarea credinţei ancestrale în divinitate pălind cumva – poate din cauza invizibilităţii acesteia, a concretului ei – oamenii refugiindu-se-n tenebru.
Dovadă stă atitudinea premonitorie a bunicii cu alunecarea unui deal ce ameninţă să acopere satul, iar împânzirea textelor cu multe arhaisme specifice locului face lectura în aceeaşi măsură greoaie şi agreabilă, iar poeme precum „Zăpada îndurându-ne”, „Colinda” sau „Pe drum îndunecând” sunt adevărate închinări aduse lumii natale.
Consecvent cultului prieteniei, poetul Vasile Muste scrie cu uşurinţă despre tot şi toate, prieteni precum poeţii Ghorghe Pârja sau Gheorghe Moiş din Maramureşul de peste Tisa având locul binemeritat.
Ca unul dintre cei mai cunoscuţi textieri pentru muzica folk, poetul punctează asta în câteva poeme cu rimă, demne de amintit fiind „Valea trandafirie a colibelor”, „Ani fără zile”, „Colinda” sau „Douăsprezece”.
Ei bine, cele şase „Blesteme” de la finalul cărţii, laolaltă cu „Dezlegare de blestem” aduc în prim plan ludicul, credinţele ancestrale năvălind în real, încarnându-se tainic, poetul zugrăvind cu ele o altă faţă a vieţii satului uitat de lume.
Toate acestea nu fac decât să întărească ce nota Gheorghe Grigurcu pe coperta a IV-a a volumului: „ Paradoxal, Vasile Muste extrage din atmosfera vechimii rustice o sensibilitate aurorală, având drept sursă inspiratoare copilăria. Fantasma acesteia capătă drept de cetate în producţia d-sale, inclusiv la modul unei vibrante confesiuni(...) Pe una din laturile sale, lirica lui Vasile Muste poate fi socotită drept un ritual de trecere, pe o altă latură drept un imn de-o dureroasă vigoare al vitalităţii primordiale”.