Daniel Marian – „Revelaţii, Resuscitări, Regrete”, Editura Ecreator, Colecţia Poesis, 2018

Nărăvit la cuvânt, Daniel Marian şi-a adunat până acum numele pe câte-o duzină bună de cărţi de poezie şi critică, multe dintre ele sufocate din faşă, datorită tirajelor conspirative, a slabei circulaţii a cărţilor sau a apariţiilor dese, prin care poetul îşi neutraliza singur anteriorul demers literar.
Indiferent de situaţie, cărţile lui s-au bucurat de atenţia criticii de specialitate, comentariile pertinente ale scriitorilor importanţi ai zilei apărând în mai toate revistele care contează, el însuşi fiind un cronicar regăsibil în paginile multora dintre acestea.
Volumul „Revelaţii, Resuscitări, Regrete” îl pune într-o cu totul altă lumină pe acest devean, grija mărită pentru cuvântul strecurat în vers şi-n poem fiind firul roşu care defineşte lupta cu sine-a poetului, o luptă ce transcede simplei căutări de sensuri, o dispută pornită tocmai din acea revoltă interioară care-l face să ezite între perspectiva de critic literar şi poet.
Deloc simplu versificator sau alăturător de cuvinte goale de sens, precum mulţi alţii care se manifestă zgomotos în zilele noastre, Daniel Marian îşi scrie această carte apăsat, de parcă ar ţine să le demonstreze celor încondeiaţi în cronicile sale că ceea ce a spus despre ei este capabil să şi pună în practică, astfel depăşind statutul de simplu sfătuitor.


Din acest motiv, scrierea lui este calculată, fiecare cuvânt fiind investit cu maxim de esenţe, îndelungul exerciţiu liric fiind uşor vizibil, el mânuind cu dexteritate de artizan tradiţia genului, forţând adesea limitele imaginii tocmai pentru a obţine maximum: „pomii pământului sapă cu îndârjire/până aproape de vise/o ploaie caldă/vrea să-mi intre în sânge” (nocturnă 1), sau: „ghimpi în tălpile cerului/copacii.//(urletul e ultima simţire verticală/iată motivul pentru care/cerul stă/în picioare)” (urlet), sau: „undeva între muşchiul inimii şi/muşchiul ierbii de pe faţa amurgului/îmi calculez cu un ac – vârsta de probă/parametrii unui delir/propus pentru a fi realitate/dar neîncăpând în forma de realitate/mereu crescându-i câte un mugur/care face ravagii” (vârsta de probă), sau: „vitregite de suflete cândva/au clorofilă de amiază în ele/şopârle adormite prin crăpături/le ţes ceasul şi le dreg aducerile aminte/cum ochiul rătăcitor fulgeră/la o naştere o trecere şi o moarte şi mai stranie” (şosele).
Aproape eretic faţă de propria credinţă şi poezie, Daniel Marian provoacă lectorul cu aerul său alert şi indolent aş zice, ideea de vers aforism născându-se singură, din aceste fulguraţii de gând rămânând versuri şi imagini de-o vitalitate rară, cu această extensiune culturală susţinându-şi nemijlocit substanţa ideatică a volumului.
În rest, jocul de cuvinte nu îi este deloc străin, însăşi cele trei litere „R” din titlu amintind de celebrul dicton comunist: „Recuperare, Recondiţionare, Refolosire”, cam aşa procedând şi autorul cu slovele sale într-un proiect literar evident provocator.
Volumul „Revelaţii, Resuscitări, Regrete” se circumscrie acestui deziderat îndeosebi în poemele mai lungi, de respiraţie, în care autorul lasă frâu liber imaginaţiei luxuriante, tocmai din diversitatea bogată apărând sensuri de-o prospeţime spectaculoasă.
Discursul poetic din această carte este unul construit evident pe aforisme, meditaţie sapienţială şi căutare de sine, în tot acest zbucium el reuşind să conserve din plin emoţia şi spiritul absolut genuin al relaţionării cu lumea reală, din care-şi trage evident seva multora dintre poemele adunate-ntre coperţi.
Una peste alta, Daniel Marian ne propune o carte răstignită între o meditaţie extatică şi fantezie, totul datorându-se spiritului său constructiv în acest larg univers propriu ficţional.
Procesul în sine cere respectul artistic, iar această carte ne (re)aduce-n  prim plan un rebel al cuvântului, chiar un împotrivitor de bună credinţă.